Woodstock, trei zile care au definit o generație: Filmul fenomenului care a declanșat o adevărată revoluție culturală

În august, se vor împlini 50 de ani de când a avut loc festivalul de muzică Woodstock, iar cel mai nou documentar care îi este dedicat ne amintește cum cele trei zile de pace și muzică au declanșat o adevărată revoluție cultu­rală.  

Acest articol a apărut în numărul 69 (8 – 21 iulie 2019) al revistei NewMoney

„Mai era nevoie de încă un film despre Woodstock?“, se întreba de curând jurnalistul David Ehrlich, de la Indie Wire, făcând referire la „Generația Woodstock“ („Woodstock: Three Days that Defined a Generation“), cel mai proaspăt documentar dedicat marelui festival din 1969. Întrebarea vine în contextul în care s-au tot făcut filme care au documentat eve­ni­mentul ce a definit o întreagă gene­rație, cele mai cunoscute fiind „Woodstock“ din 1970, al lui Michael Wadleigh, și „Bine ați venit la Woodstock!“ („Taking Woodstock“), din 2009, al lui Ang Lee. Iar răspunsul ar putea fi da, dacă ne gândim că, spre deosebire de documentarul lui Wadleigh, care a fost făcut la cald, la doar un an după eveniment, „Genera­ția Woodstock“, regizat de Barak Goodman, are acea abordare lucidă pe care numai trecerea timpului o poate oferi unui cineast.

Până la urmă, este un film ce demon­strează că festivalul care a rămas în memoria oamenilor ca povestea celor „trei zile de pace și muzică“ a fost un miracol.

MUZICĂ. Între 15 și 18 august 1969, pe pășunea unei mici ferme din apro­piere de New York, peste 400.000 de oameni s-au adunat pentru a asculta con­certele artiștilor preferați: Joan Baez, Grateful Dead, Janis Joplin, Jefferson Airplane, Creedence Clearwater Revival, Jimi Hendrix, Sweetwater, Santana. Totul se întâmpla pe fondul unor conflicte majore privind politica sexuală, drepturile civile și războiul din Vietnam, așa încât nu este de mirare că festivalul a avut o forță eliberatoare imediată asupra publi­cului, începând cu mesajele organizatorilor – „Faceți dragoste, nu război!“, „Trei zile de pace și muzică“ – și până la cele transmise de piesele cântate live.

Produs de postul american de televiziune Public Broadcasting Service (PBS) și lansat în cinematografe în luna mai, „Generația Woodstock“ se concentrează mai puțin asupra muzicii – care este cel mai bine reprezentată în filmul lui Michael Wadleigh – și pune accentul, în schimb, pe felul în care evenimentul a influențat publicul și oameni de pretutindeni, declanșând o adevărată revoluție culturală, schimbând percepții și cre­dințe, dar și modul în care putem trăi muzica live.

DEZASTRU. Bazat în exclusivitate pe materiale de arhivă și relatat de vocile fără chip ale organizatorilor și ale unora dintre muzicieni și participanți, documentarul este despre cei patru tineri care au pus la cale acest festival (John Roberts, Joel Rosenman, Artie Kornfeld și Mike Lang) și despre cei peste 400.000 de oameni care au petrecut trei zile pe un teren agricol aflat la aproape 200 de kilometri de New York.

Ideea inițială a fost aceea de a face un concert mare, prin care cei patru aso­ciați își doreau să inaugureze un studio de înregistrări în bucolicul Woodstock, dar a rezultat un eveniment revoluțio­nar, închinat libertății și schimbării.

Și când te gândești că totul părea sortit dezastrului! Unul dintre cei patru antreprenori avusese deja un eșec colosal cu un festival organizat pe o pistă de curse, nu existau bani suficienți pentru susținerea unui eveniment de o asemenea anvergură, locul a fost găsit destul de greu (un antreprenor local pe nume Max Yasgur le-a pus, în cele din urmă, la dispoziție 600 de acri de pământ), ora­șul vecin, Wallkill, a adoptat rapid o lege ce interzicea festivalul.

Și, într-un fel, chiar a fost un dezastru: numărul neașteptat de mare de partici­panți (organizatorii se așteptau la 50.000, dar au venit peste 400.000), vremea ploioasă din acel weekend, faptul că mulți dintre tineri au consumat dro­guri, resursele puține de mâncare, con­strucții neterminate (au fost finalizate doar scena și gardurile, construite pentru perceperea taxei și pentru păstrarea siguranței, care au fost dărâmate, în cele din urmă, concertele fiind declarate gratuite).

PACE. În ciuda haosului, presa a transformat festivalul într-un mit, iar cei care au participat la festival au trăit experi­ența vieții lor. „Ceea ce a avut loc în acea masă de oameni umilită, udată de ploaie, înfometată nu a fost decât un miracol de unitate, o manifestare a păcii și a dragostei“, cred reprezentanții PBS.

Goodman redă momentele de extaz din timpul concertelor susținute de Janis Joplin, Jefferson Airplane, Creedence Clearwater Revival, care cântă cu pa­ti­mă despre libertate, egalitate în drepturi și iubire. Insistă pe interpretarea lui Jimi Hendrix, care, la ceas de dimineață, interpretează la chitară ceva ce nu se mai auzise până atunci: o compoziție din sunete sfâșietoare care i-a făcut pe toți să se gândească la războiul din Vietnam.

Dar cel mai mult interesează felul în care s-a desfășurat festivalul și modul în care au reacționat oamenii: cum și-au procurat mâncare de la singurul fast-food local, cum au dormit îngrămădiți pe pături și în mașini, cum se jucau în ploaie și în noroi, cum se sărutau, cum dansau, cum își împărtășeau interesul pentru un viitor mai bun.

IUBIRE. Toți scepticii, care se înspăi­mân­tau de ideea că acea mulțime nu putea decât să iște conflicte, au fost stupefiați să vadă că oamenii de-acolo nu erau altceva decât spirite libere și frumoase, interesate doar de iubire și înțelegere.

„Erau minunați: beau, fumau și făceau dragoste. Nu-i interesa altceva. N-am văzut nicio bătaie în zilele alea, niciun conflict“, mărturisește Baron Wolman, unul dintre cei mai buni fotografi din domeniul muzical, care a fotografiat tot ce s-a putut la Woodstock și care cre­de cu tărie că „mișcarea hipiotă acolo s-a năs­cut și tot acolo a murit“.

Una dintre atracțiile neașteptate ale festivalului a fost, spre exemplu, grupul de hipioți Hog Farm, niște idealiști care au preluat controlul asupra mulțimii într-un sens profund biblic: au înființat o tabără în afara zonei principale a festivalului, unde îi hrăneau gratuit pe par­ti­cipanți și aveau grijă de cei care consu­maseră droguri.

Woodstock le-a arătat tuturor că e mai bine să iubești decât să urăști și, chiar dacă evenimentul din 1969 nu s-a repetat, forța pe care a avut-o asupra atâtor generații este covârșitoare.

Iar documentarul „Generația Woodstock“ asta arată cel mai bine: cum a reușit un festival de muzică să se transforme într-o revoluție culturală care in­spiră și astăzi și încurajează fiecare ge­ne­rație să aibă Woodstockul ei.

FOTO: Getty Images/Guliver