Periodic, în mass-media, apar știri despre case, locuințe, din diferite localități europene, cedate pe câțiva eurocenți sau pe unul sau doi euro. Practic, gratis. De fiecare dată, astfel de știri pot aprinde imaginația. Publicul larg ar putea crede că primește gratuit o vilă de lux, excelent amenajată, într-o zonă superbă din Italia sau Croația, pentru că, de obicei, astfel de oferte vin din cele două state.
De fapt, realitatea este complet diferită. Casele oferite practic gratuit de autoritățile locale sunt cu totul altfel decât și-ar putea imagina, la prima vedere, un amator de chilipiruri. Adică, fie casele au nevoie de renovări serioase, de adevărate investiții, fie se află în zone puternic depopulate, care apelează la astfel de metode pentru a reuși să aducă sau să păstreze locuitori în zonă. De altfel, în majoritatea cazurilor, primirea unei case este condiționată de o clauză importantă și anume noul proprietar să locuiască o perioadă lungă. Așadar, dacă punem în balanță primirea unei case în mod gratuit cu obligațiile asumate (investiții, condiția de a locui timp de câțiva ani buni în noua casă), vom vedea că termenii tranzacției nu sunt cei mai simpli sau, în unele situații, nu sunt chiar ușor de îndeplinit. În orice caz, nu se poate vorbi despre faptul că noul proprietar primește cadou o casă fără nicio impunere contractuală. Dimpotrivă, există clauze clare pe care trebuie să le respecte proaspătul proprietar. Suntem în fața unei situații în care se potrivește foarte bine vorba care spune că „niciun prânz nu este gratuit“.
„Afacerea caselor gratuite“ poate fi corectă, cu condiția ca ambele părți să își asume termenii în care se face tranzacția și să fie în deplină cunoștință de cauză. Altfel, generozitatea unor autorități locale europene poate deveni un alt caz din multele situații în care credem că primim ceva gratuit, dar, de fapt, produsul sau serviciul ne costă scump.
EXISTĂ UN PREȚ. Economia de piață a inventat o sumedenie de astfel de oferte. De la un telefon mobil gratuit, care, însă, poate fi primit doar cu un abonament atașat, până la un bilet aproape gratuit de avion, în contul căruia, însă, consumatorul plătește pentru bagajele transportate sau pentru drumul pe care este obligat să îl facă de la un aeroport aflat la câțiva zeci de kilometri de oraș. Acestea și multe alte oferte au ceva în comun: par gratuite, dar nu sunt.
Metodele de marketing au ajuns să fie tot mai sofisticate. Companii din domenii extrem de diferite, de la industria alimentară la cea auto, de la serviciile de telecomunicații la cele bancare, încearcă să își atragă clienți folosind oferte speciale. Important este ca aceste oferte să nu fie false, pentru că legislația are prevederi care penalizează ceea ce este definit ca „oferte mincinoase“.
Dar într-o astfel de ofertă există doi „actori“, firma și consumatorul. Iar consumatorul trebuie să învețe și să știe să detecteze o ofertă care pare excepțională, dar care, de fapt, include o serie de clauze bine ascunse. De aceea, este nevoie de un tip de educație economică, financiară, contractuală, după caz, care să îl facă pe consumator să vadă eventualele capcane cuprinse într-o ofertă sau într-un act juridic pe care trebuie să îl semneze.
CAZUL PRIVATIZĂRILOR PRIN MEBO. Lumea poate fi plină de chilipiruri. În perioada 1990-2015, România a vândut „la ofertă“ o parte din companiile de stat. Mai întâi, a fost folosită MEBO, o variantă de privatizare bazată pe schimbarea certificatelor de proprietate cu acțiuni la companii. Metoda MEBO le-a oferit salariaților întreprinderile de stat din diferite industrii, pe bani puțini sau pe hârtii precum certificatele.
Continuarea firească a procesului de privatizare prin MEBO a fost concentrarea proprietății în special la directorii companiilor. Aceștia au știut să acumuleze acțiunile salariaților și să devină rapid noii proprietari ai companiei. Metoda MEBO a dat rezultate diferite. Au fost companii care s-au dezvoltat, s-au modernizat și s-au adaptat pieței. Dar au fost și firme care au sucombat, fie devenind irelevante, adică schimbându-și complet obiectul de activitate și transformându-se în companii imobiliare, fie fiind lovite de faliment.
Al doilea val de privatizări la preț redus a venit după ce companiile de stat au început să aibă dificultăți majore din punctul de vedere al indicatorilor financiari și al posibilității de a supraviețui pe piețe. În acel moment, statul a făcut privatizări directe (adică a vândut pachete majoritare de acțiuni unor investitori cu care a negociat direct), la prețuri reduse, dar cu clauze de investiții și păstrare a locurilor de muncă. Gândirea nu a fost totalmente greșită. În sensul că s-a mers pe ideea că investitorul își va folosi banii pentru a susține și moderniza fabrica. Rezultatele au fost, din nou, relative. A existat un amestec de companii salvate cu altele vândute la fier vechi sau transformate în proiecte imobiliare.
Morala este clară: oricât de excepțională este oferta, oricât de mare este oportunitatea, priviți pentru mai multe clipe și spre ceea ce se vede mai puțin, către ceea ce stă în „umbră“. Veți putea vedea acolo oferta adevărată și nu doar jocul de marketing.
