Vremea umilirii

Prin grija presei şi a posturilor de televiziune, ruptul tăcerii a devenit în România, cum scriam mai demult, o ocupaţie mai răspândită decât spălatul pe dinţi şi pusul murăturilor. Om cu braţ viguros şi palmă ca lopata, românul „rupe tăcerea“ de nu se vede. Ferfeniţă o face. O rupe atât de bine, încât „scrie istorie“ la nivel cronologic şi metodologic. Nimeni înaintea lui n-a mai rupt tăcerea cu atâta iscusinţă. Nimeni n-a mai scris istorie pe această temă. Şi nimeni n-a avut atâta tăcere la dispoziţie, încât să poată rupe întruna, fără să se cunoască. Proviziile naţionale de tăcere sunt cu atât mai impresionante cu cât studiile îl prezintă pe român drept un ins guraliv, cu păreri în materie de orice. Inclusiv în materie de rupt tăcerea şi de scris istorie, două dintre expresiile după care îl recunoşti pe ziaristul limitat, fără lecturi şi fără conţinut.

Cum însă non c’é due senza tre şi alle guten Dinge sind drei, e de aşteptat ca aceste două odioşenii ale jurnalisticii româneşti să fie însoţite de o a treia. De fapt, ea e deja prezentă de mult timp în media din România. Noi suntem de vină că n-am observat-o. Cu o formulă prea înaltă pentru ce cuprinde, i se poate spune „mistica umilirii“. În cuvinte simple, asta înseamnă înclinaţia ziaristului de a folosi umilirea cuiva pe post de magnet. De click bait. De instrument prin care se trezeşte apetitul publicului pentru ce e josnic, promiscuu şi greu de digerat. Manevra e nedemnă şi, până la un punct, ilogică. Recursul la umilire ca instrument de captatio nu îşi are rostul, câtă vreme spectatorul şi cititorul sunt deja crescuţi, de aproape trei decenii, în cultura excesului, a inavuabilului, a sordidului fără graniţe. Ce rost are să exciţi un om gata excitat? Cui foloseşte? Cui prodest? cum întreabă lati­nul. „Care-i cuiul lui Prodest?“ cum se interesa cu ani în urmă un politician convins că Prodest e vă­rul lui Procust, alături de care lucrează în tâm­plă­rie: unul face paturi, celălalt bate cuie.

Definiție. A umili înseamnă „a pune pe cineva într-o situ­a­ţie nemeritată de inferioritate“ înjosindu-l, jignindu-l sau făcându-l de râs. Umilirea cuiva este un demers public, prin care cel umilit e coborât cu bună ştiin­ţă în ochii asistenţei. În multe cazuri, umi­lirea com­portă o dimensiune cvasimorală. Asta se pe­tre­ce în situaţiile când cel umilit plăteşte pre­ţul unei aba­teri de la dreapta cumpănă sau al nepu­tin­ţei de a se ridica la nivelul celui cu care se în­tre­ce.

Umilirea ca formă de oprobriu se regăseşte în stâlpul infamiei, construcţia (amplasată în pieţele centrale) în care este legat un delincvent făcut astfel de râsul comunităţii. Infracţiunea lui nu este îndeajuns de gravă pentru pedeapsa capitală, dar nici îndeajuns de măruntă pentru a fi trecută cu vederea. Prin stâlpul infamiei, comunitatea condamnă o faptă urâtă laolaltă cu autorul ei, iar stăpânul lo­cului îşi marchează astfel, în alte timpuri, dreptul de judecată asupra supuşilor. Umilirea (însoţită uneori de ouăle clocite şi roşiile aruncate de tre­cători spre cel prins în lanţuri) reprezintă o pierdere a demnităţii. Un eşec moral. Rostul ei punitiv este dublat de perspectiva refor­mării. Păţind o asemenea ruşine publică, adică o umilire, făptaşul va deveni – se speră – un om cins­tit al cetăţii.

Tot o formă de umilire o reprezintă „furcile caudine“, care sunt astăzi miezul unei expresii pe care 98% din români o folosesc fără să-i ştie sensul. „A trece pe sub furcile caudine“ denumeşte umilirea practicată de samniţi la adresa romanilor pe care-i înving în lupta de la Caudium şi-i silesc să treacă pe sub un fel de jug improvizat, în strigătele lor de ocară. Prin extensie, expresia înseamnă as­tă­zi şi acceptarea unor condiţii împovără­toare.

Studii de caz. Ziariştii români de azi fie nu ştiu aceste lucruri, fie nutresc o pasiune atât de pârjolitoare pentru clişeul umilirii, încât nu pot concepe ediţia de ziar fără două-trei exemple de profil – cele mai multe, imaginare. Publicaţiile şi site-urile de sport conduc detaşat cursa şi în mod normal nu pot scăpa victoria (adică îndobitocirea completă a publicului). Des­chizi un ziar sau un site de sport şi afli urmă­toarele: „Moruţan, umilit de o fostă glorie a Stelei“, „Halep, umilită de Kaia Kanepi la US Open“, cu va­riantele „Halep, umilită de Kaia Kanepi după meci“, Halep, umilită în SUA“ sau „Halep, umi­lită crunt de ziariştii francezi“, „Moldova, umi­lită de Luxemburg“, „Argentina, umilită de Croaţia la CM“ (dar şi „Croaţia umilită de Spania în Liga Naţiu­ni­lor“ – aceeaşi Spanie care, aţi ghicit, a fost umilită de Rusia la Cupa Mondială) etc.

Primul lucru pe care trebuie să-l bănuieşti când citeşti despre o asemenea umilire e că se află doar în capul (sec al) ziaristului. Când o echipă o înfrânge pe cealaltă cu 3-0, după ce primeşte două goluri din erori de arbitraj, ra­tează un penalti şi trimite mingea de patru ori în bară, nu se poate vorbi de umilire. La fel stau lucrurile când un meci de tenis încheiat cu 6-3 6-2 (indiferent cine e „umilitul“ şi cine „umilitorul“) e compus din ghemuri lungi, unele interminabile, care-i ţin pe oameni cu sufletul la gură două ore şi jumătate, dacă nu mai mult. Obligaţia de-a vedea în acţiune nechemaţi, abia asta se cheamă umilire. Şi e a noastră.

Prozator, traducător și jurnalist sportiv, Radu Paraschivescu realizează emisiunea „Pastila de limbă” la Digi24.
← Close