Vrei să îți faci programare la coafor? Nu mai trebuie să ridici un deget. Un robot Google poate face acest lucru pentru tine

Autor: Romulus Deac

Mmhmm, demonstrația supremă de teh­nologie de la recenta conferință I/O a Google a fost un apel telefonic pentru o programare la un salon de coafură! Ăăăă, parcă ceva nu sună totuși bine… 

Acest articol a apărut în numărul 41 (28 mai – 10 iunie) al revistei NewMoney

Inteligența Artificială (AI) a încetat să fie o tehnologie a unui viitor atât de îndepărtat încât să poată exista doar pe ecranele cine­matografelor sau în laboratoarele specia­liș­tilor în calculatoare super-rapide. Gân­diți-vă numai la Alexa, Cortana, Google As­sis­tant sau Siri. O grămadă dintre smartphone-urile momentului folosesc inteli­gen­ța artificială pentru a face traduceri sau a răspunde întrebărilor noastre, în vre­me ce jocurile video instalate pe ele re­curg la AI pentru a genera în timp real scenarii complexe și imprevizibile. Și ar mai fi de-acum și Duplex.

În prezentarea oficială a Google a noului său asistent AI, Duplex, acesta a împrumutat o voce feminină și a sunat „în numele unui client“ la un salon de coafură pentru a face o programare la un tuns. Totul a mers șnur și a durat mai puțin de un mi­nut. Con­ver­sația a fost absolut naturală, la fel și rit­mul vorbirii și inflexiunile vocii, iar interlocutorul uman nu a avut în nicio clipă vreun indiciu că ar vorbi de fapt cu un chatbot. Dimpotrivă. Duplex și-a făcut perfect treaba: a pus întrebările potrivite, a făcut pauze de gândire când a fost cazul și le-a marcat prin „mmhm-uri“ și „ăăă-uri“.

Pe scurt, a lăsat audiența cu gura căs­cată și pentru mulți pare să fie următoarea „chestie tare“ din AI. Sundar Pichai, CEO-ul Google, a explicat că Duplex e încă în faza de dezvoltare și că ar putea fi testat în lunile următoare ca parte integrată a Assistant. „Uimitor este că Duplex poate înțe­lege de fapt contextul și nuanțele unei con­versații. (…) Făcut cum trebuie, poate economisi timp pentru oameni și genera valoare adăugată pentru afaceri“, a mai spus Pichai. Totuși, Duplex (încă) nu este un chatbot futuristic, capabil să poarte o discuție deschisă, fără niciun fel de limi­tări. După cum spun cei de la Google, poate conversa doar în „domenii închise“, limitând schimbul de replici la aspecte func­ționale. Altfel spus, răspunsuri la între­bări de genul „Vreți să rezervați o masă?“, „Pentru câte persoane?“, „În ce dată?“, „La ce oră?“. Concis, simplu și la obiect.

Mark Riedl, profesor asociat la Georgia Tech, specializat în AI și narațiuni informatice, crede că Google Assistant va func­ționa cel mai probabil „în mod rezonabil“, dar numai în situații formale. „Manipularea dialogului lingvistic în afara contextului este o problemă foarte dificilă. Dar există și o mulțime de trucuri pentru a ascunde când AI nu înțelege sau pentru a aduce con­versația pe drumul cel bun“, explica el pentru The Verge. O altă demonstrație Google – o rezervare telefonică la un restaurant chinezesc – a ilustrat din plin cum funcționează aceste trucuri. Duplex a reu­șit să gestioneze o serie de neînțelegeri, prin reformularea și repetarea întrebărilor interlocutorului uman. Ceea ce este o ca­rac­teristică uzuală, comună, a progra­melor proiectate să vorbească cu oamenii. Luată per ansamblu, conversația lasă impresia de inteligență reală, naturală, dar o analiză atentă poate releva anumite tipare pre-programate, nuanța Riedl. Și ar mai fi ceva: dacă lucrurile scapă de sub control, un operator uman va interveni în discuție. „Duplex are o funcție de auto-monitori­zare, care îi permite să realizeze când o conversație îi depășește nivelul de pregă­tire. Într-un astfel de caz, va alerta un ope­rator uman, care va finaliza sarcina“, se arată pe blogul Google.

VOCEA RAȚIUNII. În acest punct, putem avea o primă idee despre ceea ce poate și/sau nu poate face Duplex. Nu însă și despre efectele și implicațiile sale. O primă reacție aposteriori, transformată rapid într-o îngrijorare cvasi-generală și o chestiune de etică (nu doar) a noilor tehnologii a fost reproșul că Google nu i-a avertizat pe interlocutorii Duplex că vorbesc cu un robot. Joanna Bryson, profesor asociat la Universitatea din Bath, care studiază etica AI, spune că Google are obligația evidentă de a dezvălui o astfel de informație. Dacă roboții pot să se prezinte în mod liber ca oameni, crede ea, există riscul apariției unei game largi de fraude, de la farse gene­rate automat la escrocherii telefonice.

„Experimentul Google pare să fi fost con­ceput pentru a înșela. Pentru că ipoteza lor principală era «puteți distinge acest lucru de o persoană reală?». (…) Trebuie să existe un soi de mecanism prin care oamenii să știe cu cine vorbesc“, spune și dr Thomas King, de la Universitatea Oxford, citat de TechCrunch. „În mâinile greșite, această tehnologie ar putea fi cu siguranță folosită pentru a înșela oamenii. Telemarketerii tre­buie să fie deja cuprinși de frenezie. Pro­ba­bil că deja stau acolo și se întreabă «Uau, ce putem face cu asta?»“, subliniază și David Ryan Polgar, specialist în impactul teh­nologiilor digitale, pentru Tom’s Guide.

Despre o cultură a înșelăciunii vorbește și sociologul Zeynep Tufekci, profesor asociat la Harvard și UNC, care scria într-un tweet că un chatbot care nu doar că dă te­le­foane pretinzând că este uman, fără a dez­vălui ceea ce este de fapt, dar mai și adaugă câte un „mhmmm“ pentru a înșela omul de la celălalt capăt, este ceva „înspăi­mân­tător“. Concluzia sa: „Silicon Valley nu a învățat nimic și este complet debusolat și pierdut din punct de vedere etic“. „Ne vom asigura că sistemul este identificat în mod corespunzător“, a fost reacția oficială a companiei, care a anunțat că lucrează la dezvoltarea și implementarea unei metode de avertizare. „Există multe întrebări reale și importante despre impactul tehnologiei și rolul pe care îl va juca în viața noastră. Știm că avem în față un drum pe care trebuie să pășim cu mare atenție și avem un sentiment profund de responsabilitate în acest sens“, scria și Sundar Pichai pe blo­gul Google. Bryson crede însă că buna-cre­dință a companiilor nu este suficientă și că ar fi nevoie de o nouă legislație care să pro­tejeze publicul – „Dacă nu o reglemen­tăm, o companie într-o poziție mai puțin vizibilă decât Google va profita de această tehnologie. Google poate face ceea ce trebuie, dar nu e obligatoriu pentru toată lu­mea“. Imaginați-vă, spun unii comentatori, că tehnologia evoluează până în punctul în care va putea imita și vocile. Ce se va în­tâmpla atunci?

Conceptul AI are o poveste mai veche și mai ancorată în realitate decât Siri, Duplex sau filmele unor Spielberg sau Kubrick. În 1950, matematicianul englez Alan Turing își punea o întrebare simplă: „Pot mașinile să gândească?“. Iar pentru a afla răspunsul, propunea în cartea sa „Computing Machi­nery and Intelligence“ un așa-numit „joc al imitației“, care avea să devină cunoscut mai apoi drept „Testul Turing“. Premisele sunt la fel de simple. Se dau trei jucători – o maşină (A), un om (B) şi un al doilea om (C). A şi B sunt în aceeași încăpere, C e într-o altă cameră. C știe că unul dintre cei doi jucători este mașină, dar nu poate să îi vadă sau să le vorbească direct. Comunicarea între ei se poate face în scris sau printr-un terminal. Scopul lui C este să deosebească maşina de om, pe baza răs­punsurilor la orice fel de întrebări. Dacă C nu reuşeşte, atunci maşina poate fi consi­derată inteligentă.

O ALTFEL DE INTELIGENȚĂ. Întrebarea dacă o mașină poate sau nu trece acest test, scria Turing, e mai importantă și mai utilă decât „vaga și filosofica“ interogație dacă „gândește“ sau nu. Drumul ideal că­tre realizarea unei maşini care să treacă testul, credea el, nu este programarea unui calculator dotat cu o mulţime fixă de cu­noştinţe, ci, mai degrabă, educarea unei ma­şini-copil, capabilă să înveţe din expe­rienţă şi să folosească limbajul natural pentru a-şi îmbogăţi cunoştinţele. Astfel, mașina ar putea să-şi rezolve problemele şi să-şi împlinească propriile sale planuri, dând dovadă de inteligenţă practică în viaţa de zi cu zi.

Unde suntem însă acum? A ieșit Duplex învingător în marea provocare a imitației? Unii spun că suntem încă departe de „ade­vă­ratul joc al imitației“, în ciuda unor fapte care altora le sugerează mai degrabă contrariul. În iunie 2014, un chatboot botezat Eugene Goostman a reușit să-i păcălească pe 33% din cei 300 de interlocutori ai săi, în timpul unui test desfășurat la Londra. Turing estimase că, până în 2000, com­puterele vor putea să păcălească un interlocutor uman în cel puțin 30% din cazuri, într-o discuție scrisă de cinci mi­nu­te. Raportat la acest procent, Eugene ar fi prima formă de AI care a trecut testul fără o programare prealabilă, într-o discu­ţie liberă, nerestricţionată. Dar…

Creație a trei programatori de limbă rusă, Eugene le-a fost prezentat participan­ților la test drept un băiat de 13 ani, emigrant din Ucraina. Criticii săi i-au reproșat imediat că asemenea strategii sunt ne­demne de un program cu un veritabil pe­digree AI. Eugene nu vorbea întotdeauna corect și nu știa să răspundă la anumite întrebări, dar interlocutorii au pus asta pe seama tinereții și a rădăcinilor sale ucrai­nene. Ray Kurzweil, directorul diviziei de inginerie din cadrul Google, spune că testul a fost părtinitor şi că s-ar fi desfășurat în condiţii de natură să păcălească parti­ci­­panții, în timp ce Gary Marcus, profesor la New York University, crede că Eugene a fost construit astfel încât să păcălească un om, dar nu atât prin inteligenţă, cât mai degrabă prin metode de ocolire a situa­ţiilor în care nu ştie ce să răspundă.

În cazul Duplex, demonstrația de forță de la I/O, oricât de impresionantă ar fi, e vă­zută mai degrabă ca un indiciu a poten­țialului său extraordinar. O spune chiar John Hennessy, fostul preşedinte al Uni­ver­sităţii Stanford şi actualul preşedinte al Alphabet: „În domeniul rezervărilor, a trecut testul Turing. Nu l-ar trece însă și în ter­meni generali, dar este o dovadă reală a ceea ce va urma“. Să însemne toate acestea că AI se rezumă doar la conversații și imitarea limbajului natural? Nici vorbă. Pentru mulți, conceptul de AI poate fi familiar nu atât din filmul omonim al lui Spielberg sau din literatura SF, cât din jocurile video. Într-un shooter, de exemplu, AI este cea care dictează mișcarea inamicilor, făcându-i să se adăpostească, să ochească și să tragă în moduri cât mai pro­vocatoare. E adevărat, jocurile video nu sunt întotdeauna cel mai fericit exemplu. Dar există și în cazul lor adevărate diamante în stare brută – vezi infamul Grand Theft Auto V, pentru unii simbolul violenței absolute în jocurile video, dar care a fost folosit în proiectul DeepDrive pentru a „antrena“ mașinile autonome.

PE REPEDE ÎNAINTE. Pentru alții, AI se asociază cu asistenții personali virtuali veniți de la giganții industriei. Poate părea un pas mai puțin SF, dar gândiți-vă la un Joaquin Phoenix în filmul „Her“, îndrăgostit iremediabil de un sistem de operare extrem de complex.

Și dacă tot am vorbit de asistenți AI, în momentul de față, cel mai inteligent pare să fie Google Assistant, urmat de Cortana (Microsoft), Alexa (Amazon) și Siri (Google), potrivit unui test fă­cut de compania de marketing digital Stone Temple, citat de Forbes. Asemenea unei persoane reale, sistemele controlate din voce trebuie să asculte și să înțeleagă ceea ce li se spune în limbajul natural, pentru a reac­ționa, într-o primă fază, și apoi oferi un răspuns sub forma unei conver­sații. Spre deosebire de Eugene (și până în momentul de față și Duplex), acestea nu în­cearcă să ne convingă că ar fi altceva/alt­cineva, dar nu sunt nici departe.

Toate „gândurile/raționamentele“ lor se consumă în cloud, și cu cât ascultă mai mult, cu atât înțeleg mai bine. Și cu cât înțeleg mai bine, cu atât pot mai mult să ne depășească. Watson, de exemplu, este un computer construit de IBM, care a câș­tigat în 2011 show-ul tv de cultură generală Jeopardy, învingându-le fără drept de apel pe vedetele absolute ale concursului, Brad Rutter și Ken Jennings. Watson a trebuit să răspundă la întrebări formulate în toate nuanțele limbajului natural, de la jargon și argou la sinonime, omonime și jocuri de cuvinte. În plus, nu a fost nici măcar o se­cundă conectat la internet, folosindu-și doar cunoștințele acumulate în ceea ce ar putea fi descris un proces natural, prin învățare și interacțiune cu un volum mare de informație nestructurată. Combinând înțelegerea limbajului natural cu analiza statistică, Watson a avut un timp mediu de răspuns la întrebări de trei secunde.

Ulterior, IBM a lansat Watson Analytics, un serviciu care permite unei companii nu doar să interacționeze cu propriile date, dar și să le interpreteze în limbaj natural. Altfel spus, să ofere răspunsuri la întrebări de genul „Care ar trebui să fie strategia noastră de vânzări?“ sau „Cum am putea ajunge în cel mai scurt timp pe break-even?“. Dar să o subliniem încă o dată. Sis­temele de tipul lui Watson nu gândesc. Nu în sensul general acceptat. Dar sunt capabile să învețe, să proceseze informație nouă, să interacționeze și să propună so­luții. Și, mai ales, să facă toate astea mult mai repede. Și chiar mai bine decât voi, oamenii. Mmhmm…

Cronicile AI

Când nu dă telefoane, Inteligența Artificială interacționează cu oamenii prin intermediul roboților, scrie proză și articole de presă, cântă la pian sau compune muzică.

• EU, ROBOTUL. Japonezii de la SoftBank Corp. l-au scos la vânzare pe Pepper, un robot umanoid echipat cu o „inimă“, capabil nu doar să recunoască emoțiile, dar și să reacționeze simulând bucuria, furia și enervarea. Pepper este creat pentru a comunica în mod natural și poate chiar să citească limbajul corpului și să perceapă tonurile diferite ale vocii. În plus, poate să analizeze expresiile faciale și limbajul trupului, adaptându-și reacțiile în funcție de cele ale proprietarului, după cum știe și să danseze, să cânte și să spună bancuri. Primul lot de 1.000 de unități s-a vândut în doar un minut.
• SUNETUL MUZICII. Inginerii companiei germane Festo au dezvoltat un cvintet robotic de coarde capabil să „asculte“ muzică și să genereze noi compoziții. Un alt virtuoz mecanic vine din Italia – pianistul Teo Tronico. Are 53 de degete, susține concerte publice din martie 2012, a cântat cu Berliner Symphoniker și poate imita stilul unor pianiști precum Busoni, Debussy, Rahmaninov sau Hoffman. La sfârșitul anului trecut, o rețea neurală artificială a compus un album black metal, Coditany of Timeness, după ce a învățat să analizeze și să reproducă acest stil de muzică „ascultând“ o trupă consacrată, Krallice.
• SCRIPTA MANENT. Mark Riedl, profesor la Georgia Institute of Technology, a dezvoltat un „povestitor digital“ AI botezat Șeherezada, care scrie povestiri scurte prin analizarea unor descrieri de activități simple. La Universitatea din Dublin, Metaphor Magnet învață să scrie folosindu-se și de metafore și ironie – „Un român intră într-un bar, ridică două degete și cere cinci beri!“. Heliograf este un program AI dezvoltat și folosit de The Was-hington Post și a scris în doar primul său an de presă peste 850 de articole. Aplicații AI mai folosesc și Associated Press, Reuters sau The New York Times.

FOTO: Guliver / Getty Images