Viața lui Pipi

E gros dosarul bancurilor politice din comunism. E gros și vorbește despre subtilitatea felului în care întorceai obrazul celălalt sistemului și persecutorilor lui: ei te anulau ca om, tu îi tăvăleai prin mujdeiul râsului. Cine a câștigat nu mai trebuie spus, se înțe­lege de la sine. Bun, înapoi la bancuri. Printre cele mai gustate se numărau cele în care apăreau „orga­nele“. Adică acele forțe de ordine care privilegiau apelativul anatomic, riscând titluri ambigue și involuntar amuzante în presa vremii: „Doi cetățeni care furau porumb dintr-un lan au fost prinși de organe“.

Bancurile-bancuri aduceau la aceeași masă vio­lența punitivă, primitivismul și minciuna cu luciri de po­tem­kiniadă. Iată unul: „Dirijorul unui cor de milițieni dă tonul unui cântec patriotic: «Partidul minte, partidul minte», după care le face semn coriștilor, ale căror voci răsună de se cutremură panoul de onoa­re: «Partidul, minte luminat㻓. Iată altul: „Miliția (alternativă: Securitatea) este inima Partidului. Și bate. Și bate. Și bate“. Iată-l și pe al treilea: „Un cetățean dă să intre într-o secție de miliție, unde are de dactilografiat o cerere. Pe ușă iese un alt cetă­țean, tumefiat și cu o buză crăpată. Primul cetățean îl întreabă: «Nu vă supărați, aici se bate la mașină?».

Al doilea răspunde: «Nu știu, pe mine m-au bătut manual»“. Miliția din comunism era invazivă și abu­zivă, fiindcă acesta era rolul în care fusese distri­buită. Te oprea pe stradă să te legitimeze, te controla să nu ai venituri ilicite (temuta miliție econo­mică – dacă doriți să revedeți…), te acroșa ori de câte ori te simțea sancționabil. Da, milițienii din bancuri erau la fel de proști ca naziștii din comediile franceze de război. Numai că în pre­zența lor nu te simțeai în siguranță, ci mai degrabă periclitat. Rostul lor practic era opusul celui teoretic.

CHIPURILE. Te-ai fi așteptat ca, odată devenită po­liție, miliția să asume chipul unei instituții de profe­sioniști. Ceea ce nu înseamnă doar oprirea conducă­toarelor auto de 1 martie și înmânarea unui mărți­șor, cu sau fără zambilă. Manevra asta ține strict de registrul cosmetic, or, ceea ce se așteaptă de la po­liție este să de­vină, în fine, o structură europeană, cuplată la ce­rințele și rigorile momentului. Iar dacă-i asculți pe șefi și pe purtătorii de cuvânt, ai impresia că schimbarea s-a produs. Rămâi, din păcate, cu impresia. Trecutul recent scoate la iveală filmări în care un de­ținut evadează de pe bancheta din spate a unei ma­șini de poliție, în timp ce echipajul dă în bobi sau admiră fesierii lucrați la sală ai unei tinere demne de atenție.

Sau mici interviuri la bordură în care poli­țistul de la microfon are conturul ventral al lui Bud Spencer combinat cu al lui Kevin James și Ludovic Spiess. Sau aglomerații în trafic produse de echipa­jele ale căror membri nu se pot sincroniza și tran­sformă fluxul relativ calm al mașinilor în babilonie isterică. Asta este partea comică, pasabilă. Tre­când de ea, dăm peste intervențiile în forță în apartamente unde sunt pe punctul să se producă neno­rociri, soldate cu vestitul verdict medical „Operația a reușit, pacientul a sucombat“. Și încă n-am epuizat repertoriul. Repertoriul poliției. (Jandarmeria, un alt dispozitiv de ființe angelice, dispuse să-și bată și să-și gazeze cetățenii, merită un capitol separat în istoria abuzului și a violenței primare.)

NOUĂ VECHI ȘI NOI. Cu o jumătate de an în urmă, nouă polițiști anga­jați ai Secției 16 din București au organizat un filtru pe Calea Șerban Vodă. Cu această ocazie, ei și-au manifestat blândețea aurorală față de doi civili în ceea ce instanța a descris ulterior drept „lipsire de libertate în mod ilegal, tortură și compli­citate la tor­tură“. Vina civililor a fost că le-au repro­șat diafanilor că nu purtau mască.

Preluat de G4Media, comunicatul Parchetului de pe lângă Tribunalul București dă măsura gradului de abjecție la care pot ajunge cei despre care subînțelegem că ar trebui să ne apere: „Șapte dintre polițiști, folosindu-se de armamentul din dotare, au încătușat una dintre persoane și au transportat-o, împotriva voinței sale, pe un teren viran situat la periferia Capitalei, în secto­rul 4, unde cinci dintre aceștia au exercitat timp de apro­ximativ 30 de minute violențe fizice asupra victimei, aplicându-i lovituri repetate cu corpuri contondente în zona superioară a corpului, a capului, a membrelor superioare și inferioare, dar și în zona degetelor de la mâini și a tălpilor. Totodată, unul dintre incul­pați a supus persoana vătămată unor tratamente degradante“. (Paranteză. Tratamente degra­dante? Ghici, ghicitoarea mea. Ați ghicit. Inculpatul a urinat pe victimă. S-a pișat pe ea la propriu și, implicit, la figurat.)

Epopeea curge mai departe, ca un șuvoi de urină: „În același timp, alți doi inculpați au lipsit-o în mod ilegal de libertate pe persoana vătă­mată G.T.N., în intervalul 1.45-2.00. Astfel, după încă­tușarea nele­gală a acesteia, au încuiat-o în autospeciala ce le fu­sese repartizată, peste două jante auto depozitate pe bancheta din spate, și au transportat-o în zona Zețari din București, sectorul 5, unde au descătu­șat-o și abandonat-o pe o stradă întunecată“.

Adevărat, nu sunt toți polițiștii așa. Dar cine știe câți or mai fi? Și ce ne mai așteaptă dacă le spunem că încalcă regulile pe care ar trebui să le respecte primii?

Prozator, traducător și jurnalist sportiv, Radu Paraschivescu a realizat emisiunea „Pastila de limbă” la Digi24.