E gros dosarul bancurilor politice din comunism. E gros și vorbește despre subtilitatea felului în care întorceai obrazul celălalt sistemului și persecutorilor lui: ei te anulau ca om, tu îi tăvăleai prin mujdeiul râsului. Cine a câștigat nu mai trebuie spus, se înțelege de la sine. Bun, înapoi la bancuri. Printre cele mai gustate se numărau cele în care apăreau „organele“. Adică acele forțe de ordine care privilegiau apelativul anatomic, riscând titluri ambigue și involuntar amuzante în presa vremii: „Doi cetățeni care furau porumb dintr-un lan au fost prinși de organe“.
Bancurile-bancuri aduceau la aceeași masă violența punitivă, primitivismul și minciuna cu luciri de potemkiniadă. Iată unul: „Dirijorul unui cor de milițieni dă tonul unui cântec patriotic: «Partidul minte, partidul minte», după care le face semn coriștilor, ale căror voci răsună de se cutremură panoul de onoare: «Partidul, minte luminat㻓. Iată altul: „Miliția (alternativă: Securitatea) este inima Partidului. Și bate. Și bate. Și bate“. Iată-l și pe al treilea: „Un cetățean dă să intre într-o secție de miliție, unde are de dactilografiat o cerere. Pe ușă iese un alt cetățean, tumefiat și cu o buză crăpată. Primul cetățean îl întreabă: «Nu vă supărați, aici se bate la mașină?».
Al doilea răspunde: «Nu știu, pe mine m-au bătut manual»“. Miliția din comunism era invazivă și abuzivă, fiindcă acesta era rolul în care fusese distribuită. Te oprea pe stradă să te legitimeze, te controla să nu ai venituri ilicite (temuta miliție economică – dacă doriți să revedeți…), te acroșa ori de câte ori te simțea sancționabil. Da, milițienii din bancuri erau la fel de proști ca naziștii din comediile franceze de război. Numai că în prezența lor nu te simțeai în siguranță, ci mai degrabă periclitat. Rostul lor practic era opusul celui teoretic.
CHIPURILE. Te-ai fi așteptat ca, odată devenită poliție, miliția să asume chipul unei instituții de profesioniști. Ceea ce nu înseamnă doar oprirea conducătoarelor auto de 1 martie și înmânarea unui mărțișor, cu sau fără zambilă. Manevra asta ține strict de registrul cosmetic, or, ceea ce se așteaptă de la poliție este să devină, în fine, o structură europeană, cuplată la cerințele și rigorile momentului. Iar dacă-i asculți pe șefi și pe purtătorii de cuvânt, ai impresia că schimbarea s-a produs. Rămâi, din păcate, cu impresia. Trecutul recent scoate la iveală filmări în care un deținut evadează de pe bancheta din spate a unei mașini de poliție, în timp ce echipajul dă în bobi sau admiră fesierii lucrați la sală ai unei tinere demne de atenție.
Sau mici interviuri la bordură în care polițistul de la microfon are conturul ventral al lui Bud Spencer combinat cu al lui Kevin James și Ludovic Spiess. Sau aglomerații în trafic produse de echipajele ale căror membri nu se pot sincroniza și transformă fluxul relativ calm al mașinilor în babilonie isterică. Asta este partea comică, pasabilă. Trecând de ea, dăm peste intervențiile în forță în apartamente unde sunt pe punctul să se producă nenorociri, soldate cu vestitul verdict medical „Operația a reușit, pacientul a sucombat“. Și încă n-am epuizat repertoriul. Repertoriul poliției. (Jandarmeria, un alt dispozitiv de ființe angelice, dispuse să-și bată și să-și gazeze cetățenii, merită un capitol separat în istoria abuzului și a violenței primare.)
NOUĂ VECHI ȘI NOI. Cu o jumătate de an în urmă, nouă polițiști angajați ai Secției 16 din București au organizat un filtru pe Calea Șerban Vodă. Cu această ocazie, ei și-au manifestat blândețea aurorală față de doi civili în ceea ce instanța a descris ulterior drept „lipsire de libertate în mod ilegal, tortură și complicitate la tortură“. Vina civililor a fost că le-au reproșat diafanilor că nu purtau mască.
Preluat de G4Media, comunicatul Parchetului de pe lângă Tribunalul București dă măsura gradului de abjecție la care pot ajunge cei despre care subînțelegem că ar trebui să ne apere: „Șapte dintre polițiști, folosindu-se de armamentul din dotare, au încătușat una dintre persoane și au transportat-o, împotriva voinței sale, pe un teren viran situat la periferia Capitalei, în sectorul 4, unde cinci dintre aceștia au exercitat timp de aproximativ 30 de minute violențe fizice asupra victimei, aplicându-i lovituri repetate cu corpuri contondente în zona superioară a corpului, a capului, a membrelor superioare și inferioare, dar și în zona degetelor de la mâini și a tălpilor. Totodată, unul dintre inculpați a supus persoana vătămată unor tratamente degradante“. (Paranteză. Tratamente degradante? Ghici, ghicitoarea mea. Ați ghicit. Inculpatul a urinat pe victimă. S-a pișat pe ea la propriu și, implicit, la figurat.)
Epopeea curge mai departe, ca un șuvoi de urină: „În același timp, alți doi inculpați au lipsit-o în mod ilegal de libertate pe persoana vătămată G.T.N., în intervalul 1.45-2.00. Astfel, după încătușarea nelegală a acesteia, au încuiat-o în autospeciala ce le fusese repartizată, peste două jante auto depozitate pe bancheta din spate, și au transportat-o în zona Zețari din București, sectorul 5, unde au descătușat-o și abandonat-o pe o stradă întunecată“.
Adevărat, nu sunt toți polițiștii așa. Dar cine știe câți or mai fi? Și ce ne mai așteaptă dacă le spunem că încalcă regulile pe care ar trebui să le respecte primii?