La începutul lui iunie 2022, Răzvan Burleanu are un acces de festivism. Fiindcă se sărbătorește centenarul naționalei de fotbal, președintele FRF scrie un mesaj, îl introduce într-o capsulă a timpului și-l îngroapă în curtea de la Casa Fotbalului, spre a fi citit peste altă sută de ani. E de presupus că Federația a avut grijă să marcheze locul măcar cu o plăcuță pe care să scrie „Săpați aici pe 8 iunie 2122“, deși, la cât de curios e românul și la cât de popular e săpatul în România, s-ar putea să se apuce de lucru mai devreme.
Pentru noi e simplu. Nemaifiind pe lume atunci, vom fi cruțați de spectacolul dureros al naționalei de peste un secol. Pentru FRF e nițeluș mai delicat, fiindcă în aceeași lună iunie 2022 naționala pierde trei meciuri din patru în Liga Națiunilor, marchează un gol, primește șase și se înfundă pe ultimul loc într-o grupă cu Bosnia, Muntenegru și Finlanda. (Vorbim de Grupa 3 din urna valorică B.) Peste graniță, în Grupa 3 din prima urnă valorică, Ungaria conduce într-o grupă cu Germania, Italia și Anglia.
TOBOGANUL E LUNG. Uniți sub tricolor și prinși cu nunta șefului, ortacii lui George Simion nu simt atât de violent șocul și uită să-și afurisească vecinii, despre care se știe, nu-i așa?, că n-ar fi făcut mare brânză fără taica Soros și alte proptele extrasportive. În schimb, opinia publică din România ia foc și cere sânge. Refrenele cele mai frecvente sunt „Să plece toți!“, „V-ați bătut joc de noi“, „Rușine să vă fie!“ și „Mai jos nu se poate“.
Buba e la ultimul enunț, care nu corespunde realității. Se poate și mai jos. România tocmai a coborât pe locul 53 în clasamentul FIFA și, la cum arată lucrurile, toboganul e mult mai lung. În septembrie, naționala va juca în Finlanda, care a învins Muntenegrul, care și-a bătut joc de noi dus-întors. O înfrângere acolo ne va face să încleștăm mâna pe lingura de lemn. Iar dacă frustrarea suporterului de rând e justificată, cea a conducătorilor de club trăsnește a ipocrizie. Unde te întorci acum în Liga 1 dai peste contestatari gălăgioși, care se oferă să facă bagajele echipei Burleanu și să-i cumpere bilete de avion one way.
Cu o lună mai devreme, la alegerile pentru șefia FRF, Răzvan Burleanu luase sută la sută din voturi, aidoma colegului Iorgulescu de la Ligă ceva mai târziu. Sută la sută înseamnă nici măcar o abținere sau un vot împotrivă; democrații Burleanu și Iorgulescu obțin astfel în libertate ceea ce Nicolae Ceaușescu nu obținuse în dictatură: unanimitatea sau, cum se spunea pe la plenare, „unitatea de monolit“. Falșii disidenți de la Craiova, Constanța sau din alte nuclee ale răzvrătirii au ridicat mâna cuminte și nu
numai că l-au votat pe cel pe care-l vor plecat acum, dar au și acceptat ca alesul să-și înceapă al treilea mandat din cele două câte prevedea regulamentul. De bună seamă că după acest al treilea mandat va urma al patrulea, apoi al cincilea și tot așa, până când – sustenabil și predictibil, dar cu fotbalul pe năsălie – Răzvan Burleanu va muri pe tron, ca mitropoliții.
E logic ca fotbalul din România să arate jalnic, câtă vreme e condus și administrat de diletanți cinici și suficienți; câtă vreme, cu o excepție, șefii lui nu au vreo legătură cu fotbalul; și câtă vreme unul dintre șefi a declarat încă de la instalarea în funcție, cu opt ani în urmă, că nu-i place fotbalul. Nici mie nu-mi place algebra, dar asta nu mă va face să vreau să coordonez lotul de elevi pentru Olimpiada Internațională de Matematică.
LIBERTATEA CA BUN-PLAC. După dizgrația suferită cu Muntenegru acasă, șefii FRF mimează fermitatea și declară că trebuie tăiat în carne vie. Ei uită principiul după care performanța se premiază și ratarea obiectivului se penalizează. Penalizarea ar însemna, în cazul lor, plecarea din funcție in corpore – asta însă doar în eventualitatea puțin probabilă a unui grăunte de demnitate și onoare. Să nu uităm, la ultima calificare la un turneu final (Euro 2016 din Franța), principiul n-a mai fost omis, iar șefimea federală s-a autopremiat copios.
Exemplul Franței din 1993 nu le spune nimic domnilor în costume de la FRF. Atunci, după o jenantă ratare a calificării la Cupa Mondială, a avut loc o mutație și au fost schimbați toți decidenții naționalei, în frunte cu selecționerul și președintele federației. Cinci ani mai târziu, Franța era campioană mondială, iar șapte ani mai târziu, campioană europeană.
Revenind, cum a spus din greșeală un comentator, „la boile noastre“, e de remarcat că tot verbiajul ultimelor zile ține de efecte, nu de cauze. Or, în dreptul roman scrie că, dacă vrei să înlături efectele, trebuie să mergi la cauze. Sublata causa, tollitur effectus. Iar cauza principală ține de faptul că fotbalul din România nu știe să lucreze în orizontul libertății, când totul ar trebui să fie simplu și la îndemână. Însăși raportarea la generația Hagi e o recunoaștere a neputinței actuale, câtă vreme generația în cauză s-a format sub constrângerile și interdicțiile din comunism. Un caz clasic de „Ce bine era când era rău“. Da, comunismul a fost o năpastă. Da, libertatea e unul dintre cele mai frumoase și mai scumpe lucruri de pe lume. Cu condiția să știi să te bucuri de lumina și de oxigenul ei, să n-o batjocorești și să n-o faci sinonimă cu bunul-plac. Adică să nu ajungi, ca FRF, la unanimitate și mediocritate.
