Un labirint de filmări: „Apostrof. Totul a început cu o ezitare a portarului”
Când am cunoscut-o pe Irina Botea, punea la cale o serie de imnuri naționale alternative. Pornea din Chicago, de la The School of Art Institute, unde lucra atunci, și ne întâlneam să discutăm fie la București, fie la Paris.
Acum 11 ani, a adunat mai mulți tineri care nu vorbeau românește și a filmat cu ei scenele celebre din studioul TVR din timpul Revoluției. În „Audiții pentru o revoluție“ vezi oameni care repetă frazele românești „am învins“ și „dictatorul a fugit“ fără să vorbească limba. În Franța, a prezentat „Înaintea unui imn național“, un proiect pentru care a cerut unor scriitori și compozitori contemporani să propună câte un imn nou. Filmul care a rezultat urmărește corul ce descoperă și interpretează toate partiturile noi.
La etajul patru al Muzeului Național de Artă Contemporană (MNAC) este deschisă până pe 26 martie expoziția „Apostrof. Totul a început cu o ezitare a portarului“. Aceasta reunește un labirint de instalații și lucrări video.
Nu știu alții cum sunt, dar distanța minusculă dintre cuvântul care definește un semn ortografic prin care se marchează dispariția accidentală în rostire a unor sunete și verbul a „apostrofa“, cu sensul unei mustrări violente, mi-a fost mult timp imposibil de parcurs. După ce ne-am oprit în fața celor nouă lucrări din expoziția sa, artista a povestit că și în spatele titlului se ascund evenimente și întâlniri la fel de neașteptate cum se întâmplă pentru fiecare video sau performance la care lucrează. „Am aflat la o conferință în Anglia despre sensul «întoarcerii în altă direcție» pe care îl are apostroful. Și mi s-a părut că se poate lucra cu el. Iar portarul care ezită m-a interesat mereu ca o expresie care vine din sport și îți aduce în minte imaginea portarului din parabola lui Kafka. Personajul care păzește poarta și recunoaște că se poate intra, dar «nu acum»“.
VOCI. Fiecare lucrare video expusă de artista care acum își împarte viața între București, Londra și Birmingham include cel puțin o persoană care povestește. Pe unul dintre pereții labirintului este schițat planul Stadionului Republicii, îngropat de multă vreme prin vreo parcare subterană de pe lângă Palatul Parlamentului. Vasile Bucan, tatăl Irinei, a desenat din memorie sectoarele tribunelor și scările. Artista a vorbit în demersul ei despre „dorința de a combina spațiul utopic al Stadionului Republicii (aflat acum doar în spațiul memoriei) și cinematograful invizibil al lui Peter Kubelka (creator de filme experimentale, n.r.)“. În fiecare lucrare a ei se găsesc asemenea trimiteri care pornesc de la câteva cuvinte și rămân în subtext, gata să fie trecute cu vederea. Într-o înregistrare expusă la MNAC, părinții artistei vorbesc cu un vecin pe marginea unui joc prin care să folosescă numai cuvintele „eu“, „tu“ și „nu“. În alt colț, un grup de copii din Ferentari se joacă plimbând o scândură și explică în ce fel se construiește ritualul lor din cuvintele „am visat că…“.
În aceeași lucrare, o cabină de confesional este plimbată pe străzile unui sat. „Este un vis pe care mi l-a povestit un prieten. Mie mi-a plăcut foarte mult și am mers în Italia, în satul din vis, și am cerut voie preotului să luăm la plimbare confesionalul. Ne-a lăsat“, povestește Irina.
RESORTURI. Directorul Kunsthalle Winterthur din Zürich, Oliver Kielmayer, a analizat ce se întâmplă în cazul lucrărilor Irinei Botea: „Principalul său scop nu este acela de a crea o ficțiune care să fie considerată realitate. Pe ea o interesează realitatea interpretării și individualitatea reală a interpretului“. Și acest lucru are loc, indiferent că este vorba despre câțiva dintre cei peste o sută de interpreți ai lui Abraham Lincoln, care pun în scenă diferite secvențe din viața miticului președinte american, sau despre prezentarea pe care un grup de tineri din sudul sărac al orașului Chicago o fac pentru visurile lor de a avea un microbuz.
PROIECT. Expoziția Irinei Botea Bucan este capitolul șase, și ultimul, din proiectul „Punctul alb şi cubul negru“ adus la MNAC de Diana Marincu și Anca Verona Mihuleţ. Seria de prezentări a început acum un an, urmărind prin fiecare dialog cu artiștii să identifice tendințe și nuanțe relevante pentru demersul artistic contemporan: „Tensiunile între om–natură, corp–minte, fizic–spiritual, vizibilitate–opacitate, intimitate–exterioritate, intuiție–rațiune şi vizibil–invizibil au fost direcţii folosite în construirea discursului curatorial şi în crearea unui format de prezentare expoziţional care să corespundă rigorilor unui muzeu specializat în arta contemporană“, au notat curatoarele.
FOTO: „Piatră. Hârtie. Piele – 9’43 video HD” – una dintre lucrările video expuse de Irina Botea Bucan la Muzeul de Artă Contemporană. Sursa foto: Facebook.com
