Un labirint de filmări: „Apostrof. Totul a început cu o ezitare a portarului”

Când am cunoscut-o pe Irina Botea, punea la cale o serie de imnuri na­țio­nale alternative. Pornea din Chicago, de la The School of Art Institute, unde lucra atunci, și ne întâlneam să discutăm fie la București, fie la Paris.

Acum 11 ani, a adunat mai mulți tineri care nu vorbeau românește și a filmat cu ei scenele celebre din studioul TVR din timpul Revoluției. În „Audiții pentru o revoluție“ vezi oameni care repetă frazele românești „am învins“ și „dictatorul a fugit“ fără să vor­beas­că limba. În Franța, a prezentat „Înaintea unui imn național“, un pro­iect pentru care a cerut unor scriitori și compozitori contemporani să pro­pună câte un imn nou. Filmul care a rezultat urmărește corul ce desco­peră și interpretează toate partiturile noi.

La etajul patru al Muzeului Național de Artă Contemporană (MNAC) este deschisă până pe 26 martie expoziția „Apostrof. Totul a început cu o ezitare a portarului“. Aceasta reunește un labirint de instalații și lucrări video.

Nu știu alții cum sunt, dar distanța mi­nus­culă dintre cuvântul care defi­nește un semn ortografic prin care se marchează dispariția accidentală în rostire a unor sunete și verbul a „apos­trofa“, cu sensul unei mustrări violente, mi-a fost mult timp imposibil de parcurs. După ce ne-am oprit în fața celor nouă lucrări din expoziția sa, artista a povestit că și în spatele titlului se ascund evenimente și întâlniri la fel de neașteptate cum se întâmplă pentru fiecare video sau performance la care lucrează. „Am aflat la o confe­rință în Anglia despre sensul «întoarcerii în altă direcție» pe care îl are apostroful. Și mi s-a părut că se poate lucra cu el. Iar portarul care ezită m-a interesat mereu ca o expresie care vine din sport și îți aduce în minte imaginea portarului din parabola lui Kafka. Persona­jul care păzește poarta și recu­noaște că se poate intra, dar «nu acum»“.

VOCI. Fiecare lucrare video expusă de artista care acum își împarte viața între București, Londra și Birmingham include cel puțin o persoană care po­ves­tește. Pe unul dintre pereții labirin­tului este schițat planul Stadionului Re­pu­blicii, îngropat de multă vreme prin vreo parcare subterană de pe lângă Palatul Parlamentului. Vasile Bucan, tatăl Irinei, a desenat din memorie sectoarele tribunelor și scă­rile. Artista a vorbit în demersul ei despre „dorința de a combina spațiul utopic al Stadio­nului Republicii (aflat acum doar în spațiul memoriei) și cine­mato­graful invi­zibil al lui Peter Kubelka (creator de filme experimentale, n.r.)“. În fiecare lucrare a ei se găsesc asemenea trimiteri care pornesc de la câteva cuvinte și rămân în subtext, gata să fie trecute cu vederea. Într-o înregistrare expusă la MNAC, părinții artistei vorbesc cu un vecin pe marginea unui joc prin care să folosescă numai cuvintele „eu“, „tu“ și „nu“. În alt colț, un grup de copii din Ferentari se joacă plimbând o scândură și explică în ce fel se construiește ritualul lor din cuvintele „am visat că…“.

În aceeași lucrare, o cabină de confesional este plimbată pe străzile unui sat. „Este un vis pe care mi l-a povestit un prie­ten. Mie mi-a plăcut foarte mult și am mers în Italia, în satul din vis, și am cerut voie preotului să luăm la plimbare confesionalul. Ne-a lăsat“, poves­tește Irina.

RESORTURI. Directorul Kunsthalle Win­terthur din Zürich, Oliver Kielma­yer, a analizat ce se întâmplă în cazul lu­cră­rilor Irinei Botea: „Principalul său scop nu este acela de a crea o ficțiune care să fie considerată realitate. Pe ea o in­teresează realitatea interpretării și individualitatea reală a interpretului“. Și acest lucru are loc, indiferent că este vorba despre câțiva dintre cei peste o sută de interpreți ai lui Abraham Lincoln, care pun în scenă diferite secvențe din viața miticului președinte american, sau despre prezentarea pe care un grup de tineri din sudul sărac al orașului Chicago o fac pentru visurile lor de a avea un microbuz.

PROIECT. Expo­ziția Irinei Botea Bucan este capitolul șase, și ultimul, din pro­iec­tul „Punctul alb şi cubul negru“ adus la MNAC de Diana Marincu și Anca Verona Mihuleţ. Seria de prezen­tări a început acum un an, urmărind prin fiecare dialog cu artiștii să identifice tendințe și nuanțe relevante pentru demersul artistic contemporan: „Tensiu­nile între om–natură, corp–minte, fizic–spiritual, vizibilitate–opacitate, intimitate–exterioritate, in­tuiție–rațiune şi vizibil–invi­zi­bil au fost direcţii folo­site în construi­rea discursului curatorial şi în crearea unui format de pre­zen­tare expoziţional care să co­res­pun­dă rigorilor unui muzeu speciali­zat în arta contempo­rană“, au notat curatoarele.

FOTO: „Piatră. Hârtie. Piele – 9’43 video HD” – una dintre lucrările video expuse de Irina Botea Bucan la Muzeul de Artă Contemporană. Sursa foto: Facebook.com