A fost marele eveniment diplomatic de la schimbarea administrației de la Washington în 20 ianuarie. Un turneu lung, de opt zile, în care președintele american Joseph Biden a avut primele întâlniri directe, fără mijlocirea ecranului sau a telefonului, cu aliații europeni, cu un număr de parteneri din Asia de Sud și Africa, dar și cu președintele rus Vladimir Putin. Un turneu care a stat sub semnul revenirii Statelor Unite ale Americii în cooperarea multilaterală, al relațiilor cu Rusia și al provocării reprezentate de China.
MULTILATERALISM MODERAT. Noul multilateralism promovat de Washington este însă unul moderat, nu cel cu care fuseserăm obișnuiți înainte de Donald Trump. Dacă incintele multilaterale precum G7, NATO sunt reînvestite, totuși, acestea apar sub forma unor geometrii variabile. Este, de altfel, singura posibilitate, din moment ce nu există unanimitate între partenerii Statelor Unite.
Spre exemplu, reorientarea strategică a Alianței Nord-Atlantice spre China și regiunea indo-pacifică, dorită de SUA, este respinsă de Franța, care este în favoarea definirii obiectivelor în funcție de geografia atlantică. De asemenea, de Turcia, al cărei președinte Recep Tayyip Erdogan s-a pronunțat pentru o politică externă independentă, conformă cu interesele specifice regionale.
Din fericire, există însă numeroase dosare transversale care fac unanimitate: nevoia de securizare a ariilor de influență occidentale, iar acest aspect a fost pus în evidență în cadrul summitului G7 de la Londra prin decizia de a furniza vaccinuri anti-COVID-19 țărilor din emisfera sudică, țări care au făcut obiectul unei intense diplomații sanitare din partea Beijingului.
Există o identitate de vederi și pe tema încălzirii globale, a amenințărilor cibernetice și spațiale și a creșterii legitimității G7 – nu degeaba au fost invitați prim-miniștrii Indiei și Coreei de Sud și președintele Africii de Sud. Am preferat, iată, această analiză tematică întrucât atât G7, cât și NATO sunt două organizații ale lumii occidentale, iar tematicile abordate în cadrul celor două reuniuni, de la Londra și de la Bruxelles, sunt revelatoare pentru starea Occidentului.
Provocarea reprezentată de China s-a aflat pe buzele tuturor, în sensul că avem de-a face cu un „rival sistemic“, dar felul în care țările occidentale trebuie să se raporteze rămâne un subiect în dezbatere: o mare coaliție antichineză în jurul Statelor Unite ori construcția unei a treia căi, mai echilibrată și conformă intereselor strict europene?
Nici modalitățile de cooperare cu Rusia nu fac unanimitate, deși toți sunt de acord că, în spațiul euroatlantic, aceasta rămâne un competitor. Președintele Macron a pledat în favoarea unui „dialog exigent“, dar într-un cadru „apaisé“, ceea ce în franceză înseamnă „destins“.
Și probabil că aceasta este și abordarea americană, chiar dacă regia întâlnirii de la Geneva dintre Joseph Biden și Vladimir Putin s-a dorit a fi reținută și distantă. Însă nici Washingtonul nu dorește ca Moscova să fie împinsă în brațele Chinei, iar retragerea din Afganistan aduce pe masa celor două un subiect pe care își pot testa capacitatea de cooperare și înțelegere și de care vor dori, cel mai probabil, să profite.
În mod cert și aici trebuie încadrată decizia de a ridica sancțiunile la adresa companiilor germane implicate în construcția gazoductelor din Nord Stream 2, nu numai un gest de bunăvoință în direcția Germaniei, de realism cu privire la faptul că proiectul era oricum aproape finalizat și nu se mai putea face nimic pentru a fi oprit.
AMBIȚII DIFERITE. Turneul european al președintelui Biden și discuțiile cu aliații europeni au mai scos în evidență și ambițiile diferite care traduc această lume a geometriilor variabile în care am intrat. Dacă țările din flancul estic al Alianței Nord-Atlantice rămân atașate unui angajament în direcția Rusiei, țările din Mediterana sunt mai atașate flancului sudic. Turcia, așa cum am văzut, în ciuda noii sale orientări, își păstrează utilitatea pentru alianță: securitatea aeroportului de la Kabul rămâne să fie asigurată de forțele turce.
Asia-Pacific rămâne o zonă abstractă pentru mulți membri ai alianței euroatlantice și numai doi aliați europeni (Franța și Marea Britanie) exprimă interese directe și au și capacitatea militară de a fi prezenți în regiune.
După o perioadă agitată, turneul președintelui Biden aduce calmul și dialogul cu aliații, dar 2021 nu este anul marilor decizii, provocările interne fiind prioritatea administrației sale. Europenii înșiși sunt confruntați în primul rând cu reconstrucția economică, schimbarea de guvern de la Berlin și alegerile prezidențiale din Franța.
