Trei foști directori Mossad povestesc despre asasinatele la comandă ca instrument de securitate națională

Într-un interviu-eveniment, acordat la împlinirea a 70 de ani de la înfiin­ța­rea serviciului is­raelian de informații externe, Mossad, trei foști directori din ca­drul acestuia au vorbit, printre altele, de­spre asasinatele la comandă ca in­strument de securitate națională.

Unul dintre cele mai sensibile subiecte, aproape un tabu, pentru comunitatea de intelligence din Israel sunt asasinatele. În mod excepțional, în luna mai, trei foști șefi ai Mossadului – Nahum Admoni, Danny Yatom și Tamir Pardo – au ridicat puțin vălul de pe acest subiect controversat, dând un interviu rar publicației Journal of the Intelligence Heritage and Commemoration Center, pentru a marca șapte decenii de la fondarea celebrei instituții, relatează unul dintre cele mai cunoscute ziare isra­eliene, Haaretz.

Asasinatele à la Mossad et co pot fi îm­părțite în trei grupe. În prima sunt cele considerate parte a unor operațiuni militare în Cisiordania, Gaza, Siria și Liban. În a doua categorie intră cele aflate în res­po­n­s­abilitatea agenției Shin Bet (echivalentul israelian al Serviciului Român de Infor­mații), executate în general din avion, cum a fost cazul în timpul celei de-a doua Intifade din Cisiordania și Gaza. Iar a treia categorie este cea a asasinatelor atribuite chiar Mossadului, mai exact Unității 504 (divizia de Humint din cadrul Armatei) și unităților speciale care operează în afara Israelului.

Ultima categorie include o listă nu foarte lungă de asasinate atribuite Israelului în Orientul Mijlociu (Liban, Iordania, Iran, Dubai, Siria), în Asia (Malaysia), Africa (Tunisia) sau pe teritoriu european (Italia, Malta, Norvegia, Cipru, Grecia și alte câteva țări).

Țintele Mossad

Se estimează că Mossad este res­pon­sabil pentru asasinarea a 50-60 de tero­riști din această categorie, dar și oameni de știință din străinătate care au acceptat să lucreze pentru țări inamice. Niciunul nu era cetățean israelian.

În general, când un asasinat are loc în afara Israelului, mass-media israeliană fo­losește formulări de genul „potrivit presei in­ternaționale“ sau „atribuit Israelului“. Chiar și când este limpede pentru toată planeta că este responsabil pentru o anumită acțiune, Israelul nu recunoaște nimic. De fapt, nici nu confirmă, nici nu neagă. Așa a fost și cu asasinarea liderului organizației Hamas, Mahmoud al-Mabhouh în Dubai, în 2010.

Doar în cazuri foarte rare – în general, când ceva a mers prost –, autoritățile israeliene se văd nevoite să-și asume anumite acțiuni. A fost cazul în 1988, când Mossad și Sayeret Matkal (forțele speciale de elită) l-au asasinat pe Abu Jihad, adjunctul liderului Autorității Naționale Palestiniene (ANP), Yasser Arafat, în Tunisia.

Apoi, în 1996, Israelul și-a exprimat regretul (fără să-și recunoască implicarea) și a plătit 400.000 de dolari familiei norvegiene a ospătarului marocan Ahmed Bushiki, ucis din greșeală de agenții Mossad în 1973 (afacerea Lillehammer).

În 1997 însă, Mossad a recunoscut că a în­cercat să-l otrăvească pe Khaled Meshal, unul din șefii organizației Hamas din Amman, căruia i-au trimis un antidot pentru a-l salva.

Costuri vs beneficii

Nahum Admoni, care a condus Mossad între 1982 și 1989, a evitat constant să vorbească public despre instituția pe care a condus-o. De-a lungul timpului, a refuzat mai multe cereri de in­terviuri pe care Yossi Melman, autorul arti­colului din Haaretz, i le-a trimis. La fel a făcut și de data aceasta. Admoni spune că este o chestiune de principiu și că nu se va răzgândi la 91 de ani. Prin urmare, comentariile pe care a acceptat totuși să le facă în mai pentru publicația Intelligence Heritage and Commemoration Center au o impor­tanță istorică.

„Cu privire la activitatea ostilă din Tunisia, am observat că Abu Jihad era, de fapt, la butoane în Prima Intifadă de acolo, așa că am decis să-l scoatem din poză“, poves­tește Admoni. „Am planificat operațiunea de asasinare. Am apelat la Sayeret Matkal, condus de «Bogie» (Moshe Ya’alon). Nu știu nici acum de ce am făcut asta. De altfel, Shabtai (Shavit – adjunctul lui Admoni, care apoi i-a succedat la conducerea serviciului) l-a întrebat de ce nu a dus la capăt operațiu­nea doar cu Mossad… Directorul Caesarea (departamentul de operațiuni din cadrul Mossad) mi-a răspuns că a preferat ca oamenii de la Sayeret Matkal să o execute. Retrospectiv, acum nu mai cred că asasinarea lui Abu Jihad a schimbat ceva în cursul Intifadei… au existat asasinate care au meri­tat, altele care au fost inutile“, explică re­tros­pectiv Admoni.

Chestiunea costuri versus beneficii – altfel spus, contribuie respectivul asasinat în vreun fel la securitatea națională sau nu – rămâne spinoasă pentru orice șef de servi­ciu de informații. Nu poate exista un răs­puns clar. Din discuțiile pe care autorul măr­turisește că le-a avut cu numeroși oficiali de top din serviciile de intelligence, mai toți cred că este un instrument cu o efi­ciență destul de limitată. Cei mai mulți admit că au fost foarte puține asasinate care au avut o contribuție strategică la securitatea națională.

Uri Sagi, general în rezervă în serviciul de intelligence al armatei, care în 1992 s-a pro­nunțat pentru asasinarea lui Abbas Musawi, liderul Hezbollah, admite acum, retrospectiv, că a fost o decizie neinspirată. A provocat o răzbunare brutală din partea organiza­ției șiite (susținută de serviciile de intelligence iraniene), care a culminat în același an cu atentatul cu bombă de la Ambasada Israelului din Argentina și în 1994 cu cel de la Centrul Comunității Evreiești din Buenos Aires. În cele două atacuri, au pierit atunci 114 oameni și peste 500 au fost răniți. Mai mult, cel care i-a luat locul lui Musawi ca li­der al Hezbollah a fost Hassan Nasrallah, care le face și azi israelienilor multe zile amare.

Pe de altă parte, majoritatea șefilor de intelligence afirmă la unison că mai mult de două asasinate au fost de mare impact – uci­derea lui Fathi Shaqaqi, fondatorul și liderul Jihadului Islamic palestinian în Malta, acum 25 de ani, și a lui Imad Mughniyeh, „ministrul de interne“ al organizației Hezbollah la Damasc, în 2008, într-o operațiune atribuită Mossad în colaborare cu omologii americani de la CIA.

Cine dă OK-ul?

În interviul pentru publi­cația amintită, Tamir Pardo, care a condus serviciul între 2011 și 2016, a oferit și o per­spectivă interesantă asupra asasinatelor. „Ephraim Halevy (șeful Mossadului între 1998 și 2002) s-a opus asasinatelor, moti­vând că au o valoare limitată, și avea dreptate“, spune Pardo.

Înțelegerea este că, într-un asasinat la co­mandă, acționezi la mai multe niveluri simultan – ești anchetatorul, procurorul și că­lăul, cel care execută acțiunea, a conti­nuat el. „Este important de spus că scopul acțiunii nu este de a pedepsi pe cineva pentru faptele comise, ci de a preveni viitoare acțiuni brutale. Nu este o pedeapsă, o răzbunare. În același timp, există cazuri excep­ționale în care valoarea strategică reală a unei operațiuni de acest fel poate fi măsu­rată. Un alt scenariu este cel în care scopul este de a opri o acțiune ostilă care urmează să fie executată“, explică acesta.

După ani de experiență, Pardo poate spune acum că valoarea strategică este limitată. Să fie limpede cum funcționează – în majoritatea cazurilor, Mossad propune operațiuni, prezentându-i premierului argumentele, iar acesta fie aprobă, fie nu. „Să fie clar, nu premierul atribuie operațiunile Mos­sadului, nu este el inițiatorul“.

Remarcile lui Pardo ridică totuși semne de întrebare legate de un incident din mandatul lui Danny Yatom, care a condus Mossadul timp de doar doi ani (1996-1998), interval în care a avut loc și o tentativă de asa­sinat executată cam de mântuială. „Mo­s­sad nu a recomandat atacul împotriva lui Meshal. Când Netanyahu a dat instruc­țiuni… și nu vreau să mă absolv de nicio responsa­bilitate, din moment ce i-aș fi putut spune «cum este posibil ca tu, în calitate de premier, să decizi că eu trebuie să îi aduc acasă pe combatanți», în condițiile în care i-am tri­mis în altă țară deja“, po­vestește Yatom, referindu-se la directiva inițială primită, aceea de a asasina un alt lider dintr-o altă țară al organizației Ha­mas. „Adu-i acasă pentru că, de fapt, vrem să-l eliminăm pe unul din cei patru lideri Hamas din Amman, mi s-a spus. Așa că am avut doar două zile să verific dacă îl putem asasina pe Meshal în Iordania. Am tras concluzia că da, pu­team“, adaugă Yatom.

Yatom a dezvăluit că pe lângă aprobarea premierului, care dă verde unei asemenea operațiuni, mai există un organism implicat – Comisia pentru șefii serviciilor de intelligence (versiunea în ebraică este Varash) –, care are ca princi­pală res­ponsabilitate coordonarea acțiu­nilor între diverse agenții de intelligence. Directorul Mossad conduce comisia. Va­rash include șefi ai Mossadului, ai serviciu­lui militar de spionaj și ai agenției Shin Bet.

În mandatul lui Admoni a fost decisă scoaterea participării unui reprezentant al poliției, astfel că de atunci are doar patru membri – cei trei șefi ai serviciilor de intelligence și atașatul militar al premierului. Admoni spune că, în mandatul său, Varash nu s-a implicat deloc. Shin Bet și-a ținut mereu la secret acțiunile. Iar cei de la serviciul militar de intelligence (mai ales când a fost premier Ehud Barak) erau interesați doar de mâncarea de la reuniuni (anecdotic, despre mâncarea servită de Mossad se spune că este cea mai bună la nivelul tu­turor agențiilor de spionaj din lume).

De atunci, au fost create mai multe co­misii pentru a rezolva aceste disensiuni între servicii, dar și chestiuni legate de autoritate și responsabilitate. Birocrația nu a suprimat însă disen­siunile – lasă încă de dorit cooperarea între agenții, iar Varash a contribuit foarte puțin la asta, spun la unison Yatom și Admoni.

Fără milă

Reputația de serviciu brutal și fără milă a Mossadului a semănat frică și și-a atins sco­pul – de a dezamorsa din fașă acte ostile.

• Țintele. „Rise and Kill First: The Secret History of Israel’s Targeted Assassinations“, a lui Ronen Bergman, conține numeroase detalii despre asasinarea lui Mahmoud al-Mabhouh, furnizor de arme pentru Hamas, miș­carea islamistă care controlează Fâșia Gaza, dar și despre lichidarea a zeci de membri ai așa-numitei Axe a rezistenței – ofi­ciali sirieni, oameni de știință iranieni sau lideri ai organi­zației Hezbollah.
• De vară. Al treilea conflict arabo-israelian, cunoscut și drept Războiul de Șase Zile, a făcut istorie – de pe 5 pe 10 iunie 1967, armata israeliană a înfruntat alianța militară a statelor arabe Egipt, Iordania și Siria. În urma victoriei obținute, Israelul a ocupat Fâșia Gaza, Peninsula Sinai, Platoul Golan și Cisiordania, iar aproape 400.000 de palestinieni s-au refugiat în Iordania.
• Coordonarea. Varash a luat ființă în 1949, sub numele de Comisia Supremă pentru Coordonare Interservicii, după executarea lui Meir Tobianski, suspectat că spiona pentru britanici. Membrii comisiei proveneau din Shin Bet, din divizia politică a Ministerului de Externe, din serviciul de spionaj al Armatei și din Poliție. Născut în Lituania, Tobianski fu­sese ofițer în armata britanică, apoi în armata israeliană.

Acest articol a apărut în numărul 93 al revistei NewMoney. FOTO: Getty

Citește ultimul număr al revistei NewMoney în format e-paper