„Tigertail”, povestea emoționantă a unui om și a unei generații de imigranți

Poveste emoționantă a unui om și a unei generații de imigranți, „Tigertail: O poveste de viață“ surprinde cum nu se poate mai bine portretul amăgito­ru­lui vis american. Un portret în care încap mirajul după care aleargă sufletul și cruzimea cu care acesta este trezit din vis.

Cei care ați îndrăgit „Master of None“, comedia pe care mulți critici au așezat-o în topurile celor mai bune miniserii din ulti­mii ani, veți fi surprinși, poate, să desco­periți în primul lungmetraj al lui Alan Yang (creator al seriei sus-amintite) o dramă profund personală. „Tigertail: O poveste de viață“, lansat de curând pe Netflix, nu are aproape nimic amuzant, condensând toată amărăciunea pe care o poate simți un emigrant ce se confruntă cu dorința și dislocarea culturală.

Însă genul și tonalitatea alese de Yang par a fi cele mai potrivite pentru a des­crie o experiență familială și o gamă emo­țională pe care nicio comedie nu le-ar putea cuprinde.

Viață uitată

Inspirat de povestea de viață a propriului tată, care a emigrat din Taiwan în Statele Unite ale Americii pe când era tânăr, regizorul imaginează că­lătoria emoționantă a unui taiwanez care, sedus de visul american, lasă în urmă țara natală pentru tărâmul tuturor posi­bilităților. Povestea începe în 1950, în Taiwan, în timpul guvernării Kuomintang (Partidul Naționalist Chinez), unde un băiat pe nume Pin-Jui își duce veacul la țară, alături de bunici, în timp ce mama își caută un loc de muncă.

Filmul se țese pe baza unei fascinante juxtapuneri de fapte și evenimente ce zugrăvesc trecutul și viitorul acestui băiat, întruchipat la tinerețe de Hong-Chi Lee și la maturitate de Tzi Ma (pe care l-ați văzut în rolul de tată în „The Farewell“).

Desfășurându-se pe o perioadă de mai bine de jumătate de secol, „Tigertail“ merge înainte și înapoi în timp, urmărind evenimentele premergătoare imigrării, când tânărul Pin-Jui este fericit, în ciuda sărăciei în care trăiește, și cele de după „împlinirea“ visului american, când băr­batul este incapabil să se conecteze emo­țional la propria familie.

Contrastul dintre cele două ipostaze este năucitor: tânărul îndrăgostit de Yuan (fata cu care alerga în copilărie prin lanul de orez) freamătă de viață, râde, e fascinat de cultura pop americană și tân­jește după experiențe; bărbatul matur, sta­bilit la New York, divorțat de Zhenzhen (femeia cu care a fugit în America, dar pe care nu a iubit-o niciodată), este tăcut și distant față de ai lui (aflăm că are un băiat care călătorește mult și o cu­noaș­tem pe fiica lui, Angela, cu care nu poate comunica nicicum).

Pin-Jui este exemplul perfect al celui care, în goana după propriul vis, ajunge să-l transforme într-un coșmar din care nu mai are puterea să iasă (acceptă căsă­toria aranjată cu fiica șefului fabricii la care lucra și fuge în America, lăsând în urmă iubirea, vitalitatea și tinerețea lui).

Vis neîmplinit

Alan Yang mizează foarte mult pe contrapunerea ipostazelor șocant de diverse ale aceluiași om, creând texturi romantice și minimaliste, cromatici luxuriante și simplități apăsă­toare. Viața lui în Taiwan înseamnă expe­riența unui visător pe străduțe fermecă­toare, pe maluri de râuri murmurătoare, în cluburi cu muzică occidentală (prefe­ra­tul iubitei este Otis Redding), îmbrăți­șări pasionale. Asta, în timp ce anii petre­cuți în America înseamnă muncă asiduă, sentimente înăbușite, tăceri crude, zâmbete moarte.

Cineastul Nigel Bluck („The Peanut Butter Falcon“) face minuni în acest sens, dând viață idealismului lui Pin-Jui în imagini de o frumusețe cutremurătoare, cu nopți în nuanțe albăstrii și dimineți scăldate în scânteieri diafane, în timp ce nefericirea adultului o prinde în imagini seci, construite din decoruri impersonale și portrete triste.

Filmul se referă la conotațiile personale ale experienței imigranților, evocând emoția trezită acestora de noi oportuni­tăți în tandem cu realitatea rece pe care o simt la trezirea din vis. „Yang infuzează povestea lui semificționalizată cu tradi­țiile narative evocatoare ale cinematografiei asiatice moderne, de la Wong Kar Wai la Edward Yang, rezultând o atmo­s­feră bogată și intimă“, scrie IndieWire, lăudând complexitatea emoțională a filmului, în ciuda faptului de a nu fi atins măiestria narativă a capodoperelor din care s-a inspirat.

Mulți critici au comparat „Tigertail“ cu „The Farewell“, al chinezoaicei Lulu Wang, despre o familie care se reunește atunci când află că bunica nu mai are mult de trăit. Și, din anumite puncte de vedere, cele două filme au multe în comun (nu doar faptul că Tzi Ma joacă în amândouă sau că ambele au la bază biografiile regizorilor). Însă, în timp ce „The Farewell“ analizează impactul unor gene­rații trecute asupra celor actuale, „Tigertail“ explorează felul în care o generație, cândva tânără și dornică să exploreze lumea, a eșuat lamentabil.

Cercul durerii

Construit pe baza unui scenariu precis, cu personaje bine definite, „Tigertail“ se concentrează pe încercările unui om de a înțelege, cu ajutorul amintirilor, unde a greșit și de a face pace cu el însuși. Drama lui Yang este despre sacrificiu și regret, despre limitele pe care ni le impunem și care ne aduc vieți nefericite. Întreaga viață a lui Pin-Jui se întemeiază pe o minciună: o căsătorie lipsită de dragoste cu o persoană blândă și sensibilă, care învață supunerea și care crede că toate căsniciile sunt la fel.

„Nu plânge, plânsul nu rezolvă nimic!“, îi spune cu duritate bunica băiatului în copilărie, iar acest sfat, care-și are rostul lui în acel moment, devine capcana unui suflet care nu învață decât să se izoleze. Și el îi va da fiicei sale, într-un moment în care copila simte dezamăgirea, același sfat, care va face din Angela un copil su­praviețuitor, dar un adult nefericit (re­trasă, incapabilă să se exteriorizeze și să comunice afectiv cu ceilalți).

Iată, deci, cum ciclul durerii se conti­nuă prin doar câteva cuvinte rostite în cele mai vulnerabile momente! Dar Alan Yang vrea să creadă că acest cerc poate fi spart, durerea putând fi atunci îmblân­zită, iar omul reușind să facă în sfârșit pace cu sine, prin acceptarea limitelor și a imperfecțiunilor sale. Scena de final, poate cea mai frumoasă din punct de vedere estetic și emoțional din tot filmul, exprimă perfect această credință.

Acest articol a apărut în numărul 91 al revistei NewMoney.

Citește ultimul număr al revistei NewMoney în format e-paper