Tensiunile din Caucazul de Sud ajută Rusia

Actualitatea internațională este dominată de câteva săptămâni de conflictul „dezghețat“ dintre Azerbaidjan și separatiștii armeni din enclava Nagorno-Kara­bah. Manifestații și acțiuni de sensibilizare ale activei diaspore armene (evaluată la circa 12 mili­oane de persoane) dau conflictului o adevărată dimensiune internațională, cel puțin din punctul de vedere al acoperirii mediatice.

DECIZIA LUI STALIN. Enclava Nagorno-Karabah este un teritoriu cu o suprafață de 4.400 de kilometri pătrați și 150.000 de locuitori, populat aproape exclusiv de armeni și care a fost alipit Azerbaidjanului de dictatorul sovietic Iosif Vissarionovici Stalin în anul 1923. Pe atunci însă, atât Armenia, cât și Azerbaidjanul făceau parte dintr-o structură „au­to­­nomă“ sovietică mai cuprinzătoare, Republica Sovietică Transcau­caziană.

Totuși, enclava populată de armeni fusese orga­nizată ca teritoriu autonom – oblast –, calitate păs­trată până în 1991, dată la care auto­ritățile noului stat independent, Azerbaidjan, au decis să o suprime. Acest act a fost factorul declan­șa­tor al pro­clamării independenței enclavei, cu ajuto­rul militar al Armeniei, care a ocupat teritoriile azere care făceau legătura teritorială cu aceasta.

Iată că avem de-a face cu o situație mult mai complexă, care nu poate fi judecată numai pe baza principiului dreptului internațional referitor la res­pectarea integrității teritoriale. În „ingredientele“ analizei trebuie să intre atât acțiunea Uniunii Sovie­tice de a împleti teritorii etnice diverse, așa cum s-a întâmplat și cu Basarabia, al cărei sud a fost atribuit Ucrainei, în timp ce fâșia transnistreană i-a fost ali­pită. Un demers care viza atât ștergerea barierelor etnice în favoarea omului nou, homo sovieticus, cât și crearea unor situații care aveau să pună Moscova în poziția de arbitru între națiunile de la periferia imperiului.

RĂDĂCINILE CONFLICTULUI. În analiza conflictului din Caucazul de Sud trebuie introdus și episodul ac­țiunilor de purificare etnică întreprinse de Impe­riul Otoman și, desigur, nu putem exclude nici tră­sătura de conflict civilizațional, având în vedere contrapunerea azeri musulmani – armeni creștini.

Conflictul are loc pe o falie confesională, aspect întărit și de implicarea Turciei, și de știrile prezenței unor combatanți aduși din Siria și din Libia. Cum cei mai mulți dintre noi au o inteligență analogică, nu ne putem împiedica să facem în analiza noastră paralele cu alte conflicte care au fost soluționate, cel puțin parțial, pe baza unui alt principiu al dreptului internațional, acela al dreptului popoarelor la autodeterminare. Cazul Kosovo este cel mai eclatant, având în vedere proximitatea geografică a acestuia față de Albania.

În actualitatea conflictului apare, desigur, un ju­cător regional inevitabil, Rusia. Parte a grupului de la Minsk, alături de Franța și de Statele Unite ale Americii, grup creat sub egida Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE), Rusia are o legitimitate pentru a interveni ca mediator între armeni și azeri. Moscova are o influență clară asupra Armeniei și beneficiază de contacte importante în Azerbaidjan, deși acesta din urmă s-a apropiat în ultimii ani destul de mult de Turcia, cu care împarte în linii mari aceeași limbă.

CÂȘTIGURILE MOSCOVEI. Acordul de încetare a focului reprezintă un succes al diplomației ruse, care în ultima vreme era ocu­pată cu subiectele Aleksei Navalnîi și Belarus, și îi permite acesteia să dilueze voința comunității occidentale privind impunerea unor sancțiuni suplimentare. Este, de asemenea, o nouă victorie a Rusiei în fața Turciei. Într-adevăr, Moscova nu a privit deloc cu ochi buni încercarea Turciei de a-și extinde influența în Caucazul de Sud. Or, acordul de încetare a focului (chiar dacă ciocniri între forțele adverse persistă) intervine într-un moment în care Azerbaidjanul, deși forțele sale aveau inițiativa, realizează că îi este imposibil să recupe­reze militar enclava Nagorno-Karabah. Practic, Mos­cova i-a oferit calea de ieșire din conflictul pe care l-a declanșat, dar acest aspect arată elitelor politice de la Baku faptul că nu se pot îndepărta prea mult de Rusia.

Elitele politice armene realizează și ele că un flirt prea intens cu NATO (noile autorități de la Erevan semnaseră un acord de cooperare cu Organizația Tratatului Atlanticului de Nord) poate avea un preț prea mare de plătit, în condițiile în care securitatea Armeniei se bazează pe Rusia. Dar nu mai puțin important este că partenerii acesteia din grupul de la Minsk, Franța și SUA, dar și alte puteri occidentale (Germania) rea­li­zează că în anumite regiuni ale glo­bului (Mediterana de Est, Siria, Libia, Belarus și, de ce nu, China) au nevoie de concursul Rusiei. Acesta este poate cel mai mare câștig al diplomației ruse.

Ștefan Popescu este Doctor în istoria relațiilor internaționale contemporane la Universitatea Paris 1 - Sorbona și fost secretar de stat în MAE.