Trei cuvinte care în mod normal nu pot forma o serie sinonimică sunt, de la o vreme, interșanjabile. Cele trei cuvinte sunt „tăcere“, „liniște“ și „stabilitate“. Cea care asigură improbabila lor echivalență este puterea politică din România ultimelor luni, ocrotită de diverși reprezentanți ai justiției.
Pretutindeni în lumea clădită pe valori solide, presa nu se ocupă doar de informarea publicului, ci și de punerea în dezbatere, în primul rând în folosul lui, a unor teme importante. Dezbaterile se țin de obicei la o temperatură ridicată și riscă, e drept, să deraieze în invectivă, jignire sau colportare de minciuni.
Dar există. Se desfășoară, interesează, creează reacții și uneori incită. De câteva luni încoace, dezbaterile pe teme de interes național par să se fi anemiat până la dispariție, pe când punerea lupei pe politicienii de la vârf care sunt în culpă sau care nu și-au limpezit trecutul nu mai figurează nici măcar ca note de subsol. Ele încetează pur și simplu să apară. Cei însărcinați cu așa ceva și care se fălesc cu titulatura de „a patra putere în stat“ ocolesc chestiunile delicate și se axează pe lucruri de plan secund.
Care e principiul lor de funcționare? „Dacă mă fac că nu văd o mizerie, se cheamă că mizeria nu există.“ Și nu, nu e vorba de o fractură logică, așa cum se manifestă ea la pisicile care, urcându-ți-se în poală și stând cu spatele la tine, conchid că nu le vezi. Aici intră în joc premeditarea, reaua-credință și un fel de concubinaj cu politicul. Li se alătură, pentru colorarea alarmistă a peisajului, diverse perdele de fum menite să sperie lumea și să-i abată atenția de la lucrurile grave care se petrec la vârful puterii.
Iată una, primită pe telefonul mobil cu o zi înainte de scrierea acestor rânduri: „Mâine dacă ieși pe afară să nu stai mult, să porți mască chirurgicală (și pe nas) și când ajungi în casă să te speli pe mâini și față! (Să ai ceva pe cap – șapcă…) Un nor toxic format în urma bombardamentelor din Ucraina se apropie de România. Bombardamentele din ultimele trei săptămâni din spațiul ucrainean au dus la formarea unui nor toxic care ar conține sulf, plumb și alte metale grele. Acesta a ajuns deja în Polonia, Republica Moldova și alte țări din Europa. Iar mâine ar ajunge, conform prognozelor, în România“.
„PENTRU LUPTĂ, ÎN GENUNCHI“. Fără îndoială că vor exista oameni care se vor speria și vor urma instrucțiunile la literă. În fond, la eclipsa din 1999 au existat cetățeni din mediul rural care au aprins lumânări și și-au prins pături la ferestre, pentru ca eclipsa să nu le intre pe geam. Într-un context atât de grav, de ce să te mai intereseze pe tine, om simplu, un premier plagiator (doar nu e primul) sau o lege, cea a avertizorului de integritate, schimonosită chiar în timp ce demnitarul european care i-a subliniat importanța se afla la București?
OK, să zicem că oamenii simpli cred tot ce li se spune și pleacă după fentă. Dar cum își justifică majoritatea presei uitatul în altă parte? De ce televiziunile atât de atente până nu de mult la prestația politicienilor întorc privirea când premierul unei țări e suspectat de plagierea unei părți a tezei de doctorat? Ce se întâmplă cu ele? Unde e vigilența lor, unde e vocația lor de „câine de pază al democrației“, exersată în folosul opiniei publice? Și ce s-a ales de reflexele de jurnalist ale celor care refuză să ia act de niște abuzuri cum n-au mai fost până acum? E doar un nou caz de „follow the money“?
Pe de altă parte, cum poate o judecătoare să decidă oprirea cercetărilor privitoare la plagiatul unui înalt demnitar? Cum poate presa să aibă o reacție firavă și în acest caz? Și cum să nu iei foc tu, cetățean onest, când afli că motivația judecătoarei este stabilitatea națională? Cu excepția site-ului G4Media, a ziarului „Libertatea“ și a câtorva voci credibile, dar izolate și incapabile de masă critică, presa din România a eșuat la un examen decisiv. Iar televiziunile de știri au adoptat în tăcere poziția „pentru luptă, în genunchi“.
SE STRÂNGE LAȚUL. Tăcerea care înconjoară plagiatul premierului Nicolae Ciucă e explicată pieziș de judecătoarea Ionela Tudor prin nevoia de stabilitate în țară, mai ales într-un context politic agitat. Nu se face, vezi Doamne, să pui în mâinile dușmanului politic un instrument precum cercetarea și eventuala confirmare a plagiatului. Atâta doar că dușmanul politic nu mai există.
După faultarea repetată a USR, după scoaterea ei de la guvernare și, da, după șirul de erori din USR, opoziția e practic dizolvată. Fantomele de tip Alianța Pentru Patrie nu pot fi luate în serios, ca de altfel nici demagogii cu sau fără ie din AUR. Avem, așadar, tăcere.
Avem, așadar, și stabilitate. Pe lângă asta, mai mult nevrând decât vrând, avem și liniște. Și știți de care? Din aceea veche, a lui Ion Iliescu cel de acum 30 de ani. Liniștea aceea care înseamnă de fapt că nu mișcă nimeni în front. PNL-ul încârdășit cu PSD și binecuvântat de apatia cinică a președintelui Iohannis calcă în picioare tot. Nu ți se mai ard batoane pe spinare, dar lațul se strânge. Cu un premier militar, cu o presă care tace asurzitor când ar trebui să urle și cu o alianță improbabilă altădată, dar cât se poate de reală astăzi, în așteptarea celor 80 de miliarde de la PNRR, România începe să semene a stat captiv.
