Din perspectivă numerologică, 2017 marchează zece ani de la intrarea României în Uniunea Europeană și, totodată, este anul dinaintea aniversării unui secol de la Marea Unire. Un moment important, s-ar putea spune, în care – inevitabil – se impune o întrebare mai mult sau mai puțin filosofică: care este rolul nostru (al României) pe acest pământ? În termenii administrației publice, întrebarea capătă o formă cu care v-ați obișnuit și care, probabil, vă suscită din ce în ce mai puțin interes: care este strategia de țară a României, postaderare la structurile Uniunii Europene și NATO?
Cu riscul alunecării spre zona clișeului, dacă nemții sunt renumiți pentru automobile, francezii – pentru brânzeturi și vin, grecii – pentru turism, chinezii – pentru produse ieftine (sau, elegant spus, competitive la preț), care este elementul de diferențiere pentru noi, românii? De la istoricul Lucian Boia aflăm doar că România este „altfel“. Din păcate, acest „altfel“ (care nu se referă la un diferențiator anume, ci la un fel al nostru de a fi) a însemnat o instabilitate statală aproape permanentă, chiar și după formarea Țărilor Române.
Or, „instabilitatea (statului, n.r.) generează arbitrar; e responsabilă nu mai puțin și de absența unor proiecte de anvergură“, spune Lucian Boia în volumul „De ce este România altfel?“. Și totuși, dincolo de lamentare, ce rămâne de făcut în sensul stabilirii unei viziuni strategice de durată? Ceva deja s-a făcut: două comisii, la nivel de Guvern (fostul) și de Președinție, au lucrat/ încă lucrează la creionarea unor proiecte de țară.
Inflație de proiecte. De fapt, marea problemă nu este absența proiectelor, ci – dimpotrivă – inflația lor. Valentin Lazea, economist-șef al Băncii Naționale a României, care face parte din ambele grupuri de lucru, spunea într-o conferință de anul trecut că, în momentul în care a început să se documenteze pentru un demers atât de nobil, a identificat în sertarele ministerelor 365 de proiecte și strategii. Mai mult decât atât, fiecare instituție avea între 25 și 50 de priorități fiecare, adică niciuna, mai simplu spus.
Concret, Guvernul Cioloș a redactat un proiect de dezvoltare durabilă a României intitulat „România competitivă“ care, în câteva vorbe, propune strategii pentru o creștere anuală de 3-5% care, până în 2020, ar urma să ridice nivelul puterii de cumpărare a populației la 75% din media europeană, față de 57%, cât era anul trecut. Sună foarte bine, însă, fără un mecanism de implementare, „România competitivă“ rămâne un concept frumos.
Cât despre Proiectul de țară inițiat de Președinție, care ar urma să fie definitivat la sfârșit de 2017, nu e clar încă dacă aplicarea va fi „obligatorie“. Ce știm sigur e că nu se substituie unui program de guvernare și că „va fi un document strategic scurt, clar și ușor de înțeles, care va stabili liniile generale de dezvoltare a României“, conform unei declarații a președintelui Iohannis.
Ideal, toate aceste demersuri ar trebui să se materializeze în câteva rânduri, adunate pe o singură pagină, care să rezume acea „propunere unică de vânzare“ (o traducere liberă a sintagmei atât de familiară marketer-ilor – unique selling proposition) pentru ceea ce reprezintă România în context european și global. Și ar mai trebui să conțină ceva acea pagină-minune: un obiectiv concret.
Ambasadorul SUA la București, Hans Klemm, sugera cu fix un an în urmă ca acest obiectiv să fie transformarea României în a șaptea mare putere economică europeană, în condițiile în care este a șaptea cea mai mare țară după criteriul populației. Cât consens – mai ales în noul context – s-ar putea crea în jurul unui asemenea document e o altă discuție. Ideea este să avem un singur diferențiator și un singur obiectiv.
Bavaria Estului. O trecere în revistă, fie și sumară, a domeniilor care contribuie cel mai mult la formarea Produsului Intern Brut (PIB) ne poate da indicii concrete despre ce ar trebui să conțină documentul mai sus invocat. Nici IT&C-ul, nici turismul, nici agricultura nu sunt vioara întâi a economiei naționale, așa cum am putea fi tentați să credem. Industria (cea de componente auto, în special) este pilonul principal al formării PIB, cu o contribuție de peste 22%, conform statisticilor oficiale de pe primele nouă luni ale lui 2016. Ca să fie și mai clar, rolul acestui domeniu este de peste cinci ori mai important decât cel al tehnologiei.
Și chiar dacă industria nu are cea mai mare contribuție la creșterea PIB – capitol unde este depășită net de comerț și IT&C – nu ar fi exagerat să ne propunem ca România să devină Bavaria Estului, în materie de producție de componente auto. Or, pentru asta, ne trebuie școli profesionale care să specializeze personal. Și, evident, infrastructură. Apropo, există zvonuri că un mare producător ar putea veni în România de anul acesta.
Ați putea obiecta că România trebuie să-și propună un model propriu, nu să se „asocieze“ cu un simbol german. În definitiv – întorcându-ne la Boia – „rolul străinilor a fost crucial“ în modernizarea țării. Ăsta să fie impedimentul.
