Soborul şi poporul

 

Înainte de 1990, pornirile religioase ale naţiei erau controlate aspru. Intratul în biserică trecea drept mic gest de curaj dacă erai membru de partid. Nu prea te puteai reculege în casa Domnului câtă vreme nu ştiai dincotro unde veghează ochii Tovarăşului (uneori ei vegheau, ce să vezi?, chiar din biserică şi se aflau un pic mai sus de gulerul sutanei). Or, Tovarăşul stabilise, cu neînfrânata lui dorinţă de modernizare a lexicului, că biserica înseamnă „mistucism“. Tot „mistucism“ era, pe atunci, şi folosirea microfonului fără fir – obiect care a fost interzis la un festival internaţional, fiindcă prezenţa lui friza supranaturalul într-o ţară unde principala preocupare ajunsese supravie­ţuirea. În infernul cu pretenţii de paradis al comunismului românesc, comerţul cu divinitatea se făcea pe sponci în public şi consistent acasă, în intimitatea ocrotitoare a pereţilor roşi de igrasie şi a locuinţelor în care se întrerupea curentul.

Comando cleric. După 1990, românul a recurs la una dintre acro­baţiile lui favorite: trecerea zglobie dintr-o extremă în alta. Rezultatul? O epidemie de credinţă a împachetat poporul într-un cocon misticoid şi a făcut din el un abonat la smerenia de conjunctură. Agentul vaccinării cu pioşenie s-a ivit sub forma soborului de preoţi, un echipaj care, timp de peste două decenii, s-a lăsat închiriat pentru felurite întâmplări regizate mai mult sau mai puţin abil. Rostul acestui comando cleric a fost iniţial sfinţirea, numai că prea deasa lui apariţie a livrat în scurtă vreme impresia de marketing religios. Soborul de preoţi a devenit, pe nesimţite, un personaj colectiv nelipsit din programele de ştiri, cu o fişă a postului aglo­me­rată şi cu o adaptabilitate buimăcitoare. Disponibil indiferent de solicitant, soborul a oficiat fără să se uite atent la obiectul muncii, pe principiul că o­chiul dracului înfi­oară, dar, după ce-l bagi în buzunar, lucrurile se simplifică şi se colorează pastelat. Prin urmare, nicio comandă n-a părut sfruntată şi nicio pretenţie ridicolă. Soborul a presărat praful sfin­ţeniei peste tot ce i s-a pus în faţă.

Deocamdată în palmaresul soboarelor de pe întinsul patriei se numără copăile de lemn umplute de Bobotează, aparatura unui grup expediţionar cu destinaţia Everest, sediul Direcţiei Judeţene de Finanţe Timiş, barele porţilor de pe stadionul Ghencea, telecabina de la Buşteni, verişoara ei de la mare, telegondola din Mamaia, o fabrică de conserve, o tabelă de marcaj, două grajduri reamenajate, câteva zeci de primării din mediul rural, un cenaclu literar etc. E mult, dar nu suficient. Mai există lucruri care aşteaptă omologarea soborului: microfonul la care cântă Miss Piranda, bancoma­tele din Piaţa Romană, barurile de striptease din sectorul 5, parcările, farmaciile cu produse etnobotanice şi fotoliile de parlamentar. Dacă înainte proletpoetul ne înştiinţa, cu ameninţarea în peniţă, că „Partidul e-n toate“, acum putem conchide că „soborul e-n toate“.

Ocara perfectă. Cu atât mai interesantă este, în acest context al României aflate la răscruce, dacă nu chiar la răs­cru­ciuliţă, arhitectura injuriei religioase. Şi amplitudinea ei barocă. În mod normal, o naţie cu poten­ţialul nostru de evlavie ar trebui să ocolească vorba grea cu trimitere la cele sfinte. Asta cu atât mai mult cu cât, la fiecare son­daj întreprins în stra­turile opiniei publice, biserica e posesoarea celui mai mare capital de încredere pe care poate să-l stocheze o instituţie. În realitate, lucrurile stau taman pe dos, ceea ce readuce în discuţie voluptatea carpatină a paradoxului. Deşi respectată şi vred­nică de încredere, biserica de­vine furnizorul principal de materie primă pentru înjurătura neaoşă. Locul pe care îl ocupă biserica față de restul ins­titu­ţiilor respectă întru câtva raportul dintre mamă şi restul rudelor în ceea ce priveşte densitatea şi suculenţa sudăl­milor. La fel cum, în plan familial, există înjurătură de mamă, dar nu şi de tată, soacră, cuscru, naş, ginere, cum­nată sau nepot, în planul instituţiilor înju­rătura atinge doar biserica, nu şi armata, poliţia, Preşe­dinţia, Parlamentul, sindicatele, Guvernul, pompierii sau alte centre de încredere publică.

Mama şi biserica sunt punctele sensibile ale românului, iar asta se vede în primul rând în felul cum e conce­pută şi fabricată înjurătura, în structura mai de­grabă decât în metafizica ei. Desigur, ocara perfectă, în sintetismul ei rotund, este „biserica mă-tii“, unde ofensatorul foloseşte ambele vocabule-nucleu. Însă în prelungirea ei se aşterne un ditamai covorul de injurii în care „mama“ e cu­plată la o sumedenie de cuvinte din imediatul religios: paşte, dumnezei, anafură, prescură, cruce, grijanie, mormânt, morţi. Lipseşte deocamdată înju­rătura de sobor, dar pesemne că e nevoie doar de puţintică răbdare. Oricum, pentru un popor capabil să stea cu orele la coadă pentru atins sau pupat moaşte, uşurinţa cu care fabrică înjurături biseri­ceşti e suspectă de-a binelea.

Ce mai poţi să spui? Doamne ajută. Sau iartă. Sau apără şi păzeşte.

Prozator, traducător și jurnalist sportiv, Radu Paraschivescu realizează emisiunea „Pastila de limbă” la Digi24.
← Close