Se repetă istoria?

Ștefan Popescu 20/01/2020 | 10:24 Fără categorie
Se repetă istoria?

Întrebarea o punea Nicolae Iorga în lecția de deschidere a anului universitar 1930-1931 de la Universitatea București. Marele istoric era de părere că evenimentele istorice își au originalitatea lor și tocmai în aceasta stă și farmecul spectacolului omenirii.

Există însă anumite ingrediente care fac să existe permanențe ale istoriei. Cele mai la înde­mână sunt factorul geografic, apoi factorul religios, tradițiile istorice care stau la baza psihologiei colective.

Consecințe. Aceste permanențe explică bună­oară de ce în ciuda faptului că pășește în al doilea deceniu de când se află în cea mai bună situație în privința securității (NATO) și este parte a celui mai prosper club al lumii (Uniunea Europeană), România se dovedește incapabilă să atingă un grad decent de dezvoltare. Tot aceste permanențe

ex­pli­că de ce o țară de aproape 20 de milioane de locuitori repre­zintă periferia bazinului dunărean, iar o țară de 8 milioane (Austria) se poziționează drept centru. Sau cum a fost posibil ca într-o com­petiție cu mica Slovenie, în 2009, România să nu reușească să în­trunească un sprijin suficient pentru a găzdui la București sediul Agenției Europene pentru Reglementare în Energie. Acest lucru, și în condițiile în care țara noastră reprezenta ceva în

istoria energiei și avea potențialul unui mare furnizor de securitate în energie, pe când Slovenia nu. Aceste permanențe mai explică și de ce, în loc să-și dezvolte propria țară și să o facă puternică, românii preferă să-și pună energia și priceperea în beneficiul altor țări.

În sfârșit, tot ele ne arată viziunea noastră cu privire la stat și instituții. Iată, pentru a ilustra acest din urmă exemplu, ce spunea în iarna anului 1930, într-o luare de cuvânt în plenul Camerei Deputaților, una dintre cele mai strălucite minți ale diplomației românești, Grigore Gafencu:„Am avut cinstea să lucrez la Ministerul de Externe un an de zile și mi-am dat seama că acolo sunt mulți bărbați destoinici, care muncesc cu multă tragere de inimă și mult patriotism. Mi-am dat de asemenea seama că în corpul nostru diplo­matic sunt elemente de valoare care pot

face cinste oricărui corp diplomatic străin. Ceea ce le lipsește nu este însă nici priceperea, nici pregătirea, ci în bună parte organizarea; le lipsește contactul cu viața de stat și cu acțiunea de guvernare, le lipsește îndemnul la muncă și la răs­pun­dere, le lipsesc directivele politice pe care să și le însușească și cărora să le slujească zi de zi“.

Personalități. Din fericire, în acest tablou au răsărit la acea vreme și unele personalități cu adevărat excep­ționale, precum Nicolae Titulescu. Problema pe care o avem în prezent este că sistemul de selecție nu mai permite propulsarea per­so­nalităților sclipitoare în vârful piramidei.

Chiar și la baza sistemului se aflau personalități de prim rang, cum a fost Mircea Eliade, atașat cultural la Londra și apoi la Lisabona, sau Lucian Blaga, atașat pe presă la Legația României de la Viena.

Revenind la chestiunea dureroasă a lipsei capa­cității noastre de a atinge un grad rezonabil de dezvoltare, astfel încât să nu mai fim țară euro­peană afectată de un adevărat exod al forței de muncă, țară europeană fruntașă la mortalitatea infantilă (cu valori peste Albania!), nu se poate ca mintea noastră să nu facă trimitere la celebrele cuvinte ale lui Octavian Goga rostite în vremurile teribile ale retragerii către Moldova, în Primul Război Mondial:

„Țară minoră, căzută rușinos la examenul de capacitate în fața Europei… Aici ne-au adus politi­cienii ordinari, hoții improvizați astăzi în moraliști, miniștrii care s-au vândut o viață întreagă, depu­tații contrabandiști. […] Nu ne prăbușim nici de numărul dușmanului, nici de armamentul lui, boala o avem în suflet, e o epidemie înfricoșătoare de menin­gită morală. Piramida noastră socială e morbidă…“.

După 30 de ani. Oare când privim la ultimii 30 de ani, la felul în care s-a produs tranziția noastră, cu destine și interese naționale călcate în picioare de afacerismul unor semeni de-ai noștri, ce altceva am putea spune? Există o permanență ce depă­șește perioada comunismului și care ne face să ne complăcem în a rămâne la periferie.

Am avut și momente de de­pă­șire a acestei situații, așa cum a fost cel al generației pașoptiste, care a știut să canalizeze energiile unui popor lipsit de simț civic, abia trezit din somnul medieval, și care în numai două decenii a reușit să formeze sta­tul modern (1859) și să-i cuce­rească inde­pen­dența (1878).

Însă la 30 de ani de la ieșirea din comunism nu am reușit încă să depășim declinul. Iar atâta vreme cât societatea românească nu va reuși să accepte la vârful piramidei și elemente de valoare care să o mobilizeze pentru un proiect național, declinul nu va putea fi oprit.

Ștefan Popescu este Doctor în istoria relațiilor internaționale contemporane la Universitatea Paris 1 - Sorbona și fost secretar de stat în MAE.