Anul 2020 va fi un an la fel de captivant din punctul de vedere al relațiilor internaționale ca și predecesorul său, 2019. Pentru România, cel mai important aspect ține de sfera europeană. Noua comisie își va anunța planul de reducere a bilanțului de dioxid de carbon la orizontul 2050, iar acest lucru riscă să spulbere visul nostru de a deveni cândva un hub gazier european.
Dar poate și mai important este planul franco-german de reformă a Uniunii Europene post-Brexit, care va fi demarat chiar la început de an. Este vorba de o conferință privind viitorul Europei, structurată pe două mari etape, una privind funcționarea democratică a blocului comunitar, iar cea de-a doua, care se va încheia în semestrul întâi
al anului 2021, despre orientările strategice ale Uniunii Europene. Vom fi obligați să lăsăm lozincile deoparte și să reflectăm serios asupra tranziției energetice, autonomiei strategice europene, asupra unei politici externe europene mai integrate și mai ambițioase.
Nu va fi deloc ușor, având în vedere lipsa oricărui interes de a construi o influență solidă a României în instituțiile europene și a participării serioase a partidelor politice românești la viața familiilor politice europene.
Va trebui la un moment dat să găsim soluții și la instituționalizarea vitezelor în Uniunea Europeană, poate singura posibilitate pe care o are România, alături de alte state din Est, de a-și prezerva în forma actuală relația privilegiată cu Statele Unite ale Americii.
Alegerile din SUA. Alt eveniment important este reprezentat de alegerile din Statele Unite ale Americii. Realegerea președintelui Donald Trump nu va facilita deloc relațiile dintre Bruxelles și Washington, ba dimpotrivă, dar consecințele se vor resimți mai ales în acele țări care se află în poziție periferică în Uniunea Europeană, între care și România. Și aici, în relația cu marele partener strategic, avem nevoie să depășim puțin anumite clișee și să ne întrebăm de ce nu reușim să întărim prezența investițiilor americane în România.
În declarația comună semnată la Casa Albă de președinții Donald Trump și Klaus Iohannis în august 2019, au fost menționate aspectele energetice, dar Exxon se retrage din Marea Neagră, lăsând probabil locul unei companii poloneze asociate cu Romgaz, iar marile investiții americane în energie în Europa de Sud-Est se vor realiza în portul grecesc Alexandropoulis și în Cipru, iar nu în România.
Apoi s-a vorbit despre riscurile cibernetice venite dinspre China. Se va traduce oare această solidaritate româno-americană în investiții solide americane în IT care să participe apoi la licitația 5G și la digitalizarea infrastructurilor critice ale României?
Acestea sunt cele două aspecte de politică externă care ne vor interesa pe noi, românii, în 2020, chiar dacă lumea nu înseamnă numai Uniunea Europeană și SUA. Înseamnă și vecinătatea apropiată a României, înseamnă și Mediterana de Est, și regiunea extinsă a Mării Negre, și Orientul Mijlociu, și comunitățile istorice românești din Balcani, alături de cele din Ucraina și de românofonii din Republica Moldova, și comunitățile recente de români din Canada și Italia și până în Noua Zeelandă. Aceasta ar fi lumea internațională pe care România ar trebui să o perceapă mai bine în anul 2020.
„Pete albe“. Cititorii se vor întreba, poate, de ce nu spun nimic despre China și regiunea Asia-Pacific, centrul de greutate al relațiilor internaționale și, mai ales, al economiei mondiale, despre India, Japonia, Coreea de Sud și Vietnam, și alte zone importante de creștere de pe glob, de ce nu menționez America Latină sau Africa ori situația din Iran. Desigur, nu menționez deloc subiectul tabu al relațiilor noastre cu Rusia, deoarece în acest caz „România se aliniază politicii aliaților săi euroatlantici“. Acest lucru înseamnă în înțelegerea noastră lipsa totală de dialog și nicio vizită la nivel de ministru de externe.
De ce toate aceste „pete albe“ pe harta politicii externe românești? Pentru simplul motiv că societatea românească nu este interesată, iar instituțiile de resort au integrat rapid și profund această tendință. Numai dacă ne gândim la Ministerul Afacerilor Externe, rețeaua diplomatică din America Latină sau din țările sus-menționate este o rețea
exclusiv de reprezentare, singura funcție mai importantă fiind cea consulară (eliberare de vize pentru străini și de documente pentru românii din țările respective). Atât și nimic mai mult!
Poate că orizontul nostru geografic și, odată cu el, interesul sau curiozitatea se vor lărgi prin simpla prezență mai vizibilă a lucrătorilor pe care îi vom aduce din Nepal și Indonezia pentru a compensa lipsa forței de muncă autohtone.
