România, ca și celelalte țări europene, trebuie să facă trecerea spre energie verde. Suntem pregătiți?
România, ca și celelalte țări europene, trebuie să facă tranziția spre energie verde. Însă Bucureștiul vrea să meargă pe un drum care nu prea mai place Bruxelles-ului.
Comisia Europeană a mai făcut un pas pe drumul spre atingerea neutralității climatice până în anul 2050, consfințit deja prin celebrul Pact Verde („Green Deal“): a stabilit un prag de 55% al reducerii gazelor cu emisii de seră, la care să ajungă în 2030, comparativ cu nivelul din 1990. Pragul vechi era de 40%, deci se pun noi presiuni pe statele membre pentru a-și „înverzi“ economiile și, mai ales, sistemele energetice, care sunt printre cei mai mari generatori de emisii.
Așadar, fiecare țară, inclusiv România, trebuie să facă tranziția de la producerea de energie electrică din arderea surselor fosile la surse de energie verzi, care să nu implice sau să implice cât mai puține emisii în atmosferă.
România vrea să facă această tranziție mai ales prin utilizarea gazelor naturale, resursă de care mai dispune (momentan, este al doilea producător din UE) și de care, în teorie, va dispune și mai mult, odată ce rezervele din Marea Neagră vor fi puse pe piață. Sunt în diverse faze ale discuției proiecte de cel puțin 5.000 de megawați instalați în centrale electrice noi pe gaze, dintre care unele în cogenerare (producție simultană de energie electrică și termică) care să scoată treptat din piață ce mai funcționează pe cărbune și să rezolve și problema apei calde și a căldurii în orașele care mai au sisteme centralizate, inclusiv în București.
În plus, guvernul derulează un program național de extindere a rețelei naționale de gaze, în condițiile în care doar 35% din locuințe sunt racordate la acest sistem, și mare parte a populației încă folosește lemne pentru încălzire. Și, în acest sens, a schimbat și legislația, iar acum racordarea la gaze a tuturor celor care solicită acest lucru este gratuită.
„Uniunea Europeană va ține cont de specificul energetic al fiecărei țări, iar România va avea libertatea să aleagă cum va atinge aceste ținte de mediu. Vom avea la dispoziție fonduri europene pentru a ajuta mai ales zonele miniere, dependente de cărbune, precum Valea Jiului. 30% din toate fondurile europene în următorii șapte ani vor fi folosite pentru proiecte care contribuie la reducerea emisiilor de carbon“, a spus ministrul român al economiei și energiei, Virgil Popescu, după Consiliul European care a stabilit noile ținte de reducere a emisiilor.
„Obiectivul de reducere a emisiilor de carbon va fi atins de către statele UE în cel mai eficient mod posibil din punct de vedere al costurilor. Toate statele membre vor participa la acest efort, pe baza principiilor de echitate și solidaritate, fără a lăsa pe nimeni în urmă. Noul obiectiv pentru 2030 trebuie atins într-un mod care să păstreze competitivitatea UE și să ia în considerare diferitele puncte de plecare ale statelor membre și circumstanțele naționale specifice și potențialul de reducere a emisiilor“, a mai spus ministrul.
Alt oficial, Niculae Havrileț, secretar de stat responsabil cu energia în același minister, spune și el că Bruxelles-ul înțelege situația. „În cazul României, au spus că e o chestiune specială, întrucât noi avem gazele noastre. Putem să sprijinim gazul, dar să fie intercalat în niște proiecte sustenabile economic pe o perioadă mai lungă de timp – adică, dacă tot facem, să facem ceva bun“, a afirmat Havrileț.
„Să avem în vedere că în scurt timp – 10-15 ani e o perioadă scurtă de timp – va fi înlocuit și gazul, și atunci tot ce facem să fie investiții performante pe bază de gaz. Ar trebui să țină vreo 30 de ani. Au spus (cei de la Comisia Europeană, n.r.) că da, putem, avem această oportunitate, trebuie să o folosim, dar să avem în vedere proiecte viabile pe termen lung când utilizăm gazul“, a mai afirmat secretarul de stat.
Să înțelegem din asta că Bruxelles-ul, în ciuda politicii sale de descurajare a utilizărilor combustibililor fosili, este de acord cu politica României de a folosi extensiv gazele naturale, care sunt tot un combustibil fosil, chiar dacă cel mai curat, cel puțin în următorul deceniu?
Nu neapărat și nu în totalitate: Bruxelles-ul a statuat că din Fondul pentru Tranziție Justă, un instrument de finanțare a zonelor din Europa cele mai afectate de tranziția energetică, nu pot fi finanțate proiecte pe gaze, ceea ce România spera.
România are o alocare de 2,5 miliarde de euro, bani nerambursabili, din acel fond și sunt șase județele eligibile pentru finanțare, inclusiv Gorjul, cel care găzduiește acum marile centrale pe cărbune din țară. Mai există surse pentru finanțarea proiectelor pe gaze, iar cel mai important este Fondul de Modernizare, din care România are acces la peste 6 miliarde de euro, din care pot fi finanțate parțial și proiecte de centrale pe gaze – au fost depuse în total spre finanțare 600 de proiecte energetice, din toate ariile și cu toate tehnologiile.
Care este problema gazului?
În primul rând, este ceea ce Comisia denumește „stranded assets“, care s-ar traduce aproximativ prin „active blocate“ și pe care Bruxelles-ul vrea să le evite. Adică niște active a căror construcție începe să fie finanțată acum, dar care vor fi abandonate prematur, înainte de terminarea duratei lor de viață.
Să explicăm: în situația de acum, cei care suferă cel mai mult sunt producătorii de energie pe bază de cărbune. Ei plătesc poluarea, prin cumpărarea unui certificat de carbon pentru fiecare MWh produs. Ca urmare a politicii europene, costul acestui certificat crește încontinuu – a ajuns acum la circa 30 de euro, dublu față de cât era acum doi-trei ani. În final, prin creșteri succesive, se va ajunge ca și centralele pe cărbune să iasă natural din piață, pentru că acest cost, care nu poate decât să fie transferat în prețul energiei, va face energia produsă necompetitivă pentru a mai sta în piață.
O centrală pe gaz are nevoie de doar jumătate de certificat, pentru că poluează mai puțin. Însă, la o estimată dublare a prețului acestui certificat peste un deceniu, ea va ajunge atunci în situația delicată în care este acum o centrală pe cărbune, de aceea se spune „gazul va fi noul cărbune“. Deci există temerea că se vor pompa bani în ceva ce va trebui închis prematur.
În aceste condiții, există voci care spun că tranziția energetică ar trebui să nu se bazeze pe gaz în măsura în care și-o dorește Guvernul României, pentru că aceasta este o strategie perdantă pe termen lung. Printre cele mai cunoscute, cea a lui Răzvan Nicolescu, fost ministru al energiei, actualmente partener al Deloitte și expert în probleme de energie și resurse.
„Agenția Internațională pentru Energie Regenerabilă (IRENA) estimează că, până în 2050, 60% din sectorul rezidențial se va încălzi pe bază de energie electrică, în mare parte provenind din energia regenerabilă. Ce face România? În loc să se pună pe valul internațional și să capitalizeze cu inteligență și răbdare de pe urma acestor schimbări, tocmai se pregătește să risipească niște miliarde de euro într-o direcție opusă celei în care se mișcă restul lumii. Chiar și Polonia, o țară ce nu e în prima linie în privința luptei împotriva schimbărilor climatice, își propune ca până în 2030 să atingă o pondere a energiei regenerabile în sectorul de încălzire de minimum 20%“, spune Nicolescu.
„Vrem să facem o tranziție de la paie și coceni în mediul rural la gaz natural și o alta de la gaz natural la electric după? Cine suportă costurile cu două tranziții? Afirmația mea poate fi combătută prin faptul că încălzirea pe gaz natural este mai ieftină în prezent, deoarece acest lucru se întâmplă pentru că avem o piață de energie electrică nereformată, rămasă în urmă, o piață care nu generează un tarif corect al energiei pentru perioada de gol (noapte) ce ar trebui să fie foarte, foarte mic. De exemplu, în luna octombrie 2020, în Bruxelles, prețurile furnizate de furnizorul Mega pentru orele de noapte au fost la jumătate în comparație cu prețurile altor furnizori pentru perioada de zi“, mai arată Nicolescu.
„Suntem pe cale să facem una dintre cele mai mari greșeli strategice în energie din întreaga noastră istorie, generația vizionară care făcea din Timișoara primul oraș cu iluminat stradal la nivel mondial sau din Ploiești primul oraș din lume cu rafinărie sau generația care construia strategic în țara noastră un ciclu nuclear complet fiind deja de domeniul trecutului ca gândire strategică. În loc să ne stabilim rapid niște priorități clare în tranziția energetică, să ne asumăm neutralitatea în privința emisiilor de gaze ce produc efect de seră, să ne dezvoltăm o industrie locală producătoare de echipamente care să capitalizeze zecile de miliarde de euro alocate de Bruxelles, să creăm noi locuri de muncă, să producem panouri fotovoltaice și baterii local și apoi să le instalăm pe bani europeni în casele oamenilor de la noi care se încălzesc cu paie, să ne ajutăm industria și populația să consume mai eficient, noi ne pregătim, aproape în consens politic, să aruncăm pe geam miliarde de euro, construind noi racordări și conducte de gaz ce nici măcar nu pot distribui hidrogen și gaze verzi și care, dacă nu vor rămâne goale, vor umple conturile Gazprom“, conchide Nicolescu.
100% regenerabil? Nu acum
Adversarii utilizării excesive a gazului în procesul de tranziție spun că ar trebui avantajată utilizarea energiei din surse regenerabile, la pachet cu unitățile de stocare și cu extinderea utilizării hidrogenului verde, adică acela obținut din electroliză, utilizând energia regenerabilă.
Pe baza unei scheme de sprijin la care contribuie toți consumatorii din țară și care a fost la un moment dat cea mai generoasă din Europa, România, prin cei 4.400 de megawați instalați în eolian și fotovoltaic, și-a depășit țintele de energie regenerabilă fixate până acum. În 2020, ținta a fost ca 24% din consumul național de energie să fie acoperit din surse regenerabile. Am reușit să bifăm 24,5%, evident, și cu aportul larg al hidrocentralelor exploatate încă din perioada comunistă.
Însă este destul de problematică atingerea țintei de 30,7% pentru 2030 (Comisia ceruse 34%), în condițiile în care în ultimii patru ani nu s-a instalat niciun megawatt în capacități de energie din surse regenerabile, pe fondul diminuării schemei de sprijin și al lipsei măsurilor de reglementare pentru susținerea sectorului.
Cei care se opun creșterii ponderii regenerabilului spun că nu ne putem baza în totalitate pe o resursă care este prin definiție intermitentă, întrebarea clasică fiind: dacă nu bate vântul și nu e soare, cum se aprinde becul? Există însă nuanțe.
Și susținătorii regenerabilelor admit că acum nu se poate un sistem energetic bazat 100% pe energii verzi, dar lucrurile ar trebui să meargă în acea direcție.
„Azi nu există nicio soluție tehnică fezabilă pentru a fi 100% regenerabil. Dar dacă vrem să ajungem acolo, că va fi în 2040, în 2050, trebuie să începem să parcurgem acest drum. Acum suntem în contrasens și în contratimp cu marile tendințe la nivel european și mondial“, spune Martin Moise, prim-vicepreședinte al organizației patronale PATRES, care reprezintă industria energiei regenerabile în România.
„Sunt și alte soluții. Ne uităm la toată povestea asta extrem de radical, sunt două tabere: partea de pro și cea de anti regenerabile. Dar nu există nicio linie de mijloc. Noi această zonă o promovăm. Noi nu am spus că de mâine trebuie să închidem toate centralele și toate să fie regenerabile, avem o abordare pragmatică. Dar credem că ambițiile României sunt extrem de reduse, țara noastră nu înțelege oportunitatea și avem o reacție reactivă și nu proactivă la acest subiect“, a spus Moise.
El a dat ca exemplu faptul că strategia României se bazează pe gaz drept combustibil de tranziție, dar nu există nicio direcție privind perioada de după, când și gazul, care este, de asemenea, poluant, va ajunge în situația în care este acum cărbunele.
„Vom face investiții în centrale de mii de megawați pe gaz, ne pregătim să fie angajați oameni în această zonă. Însă, în 20 de ani, ei vor ajunge în situația în care sunt cei din minerit astăzi. Nu ar trebui să pregătim o întreagă industrie și forță de muncă creatoare și în partea cealaltă? În sensul în care să creăm businessuri care depășesc acest 20 de ani, în care să punem fundația pentru un nou model economic. Eu nu văd că se întâmplă acest lucru“, a adăugat reprezentantul organizației PATRES.
Moise a amintit și el că ultima capacitate nouă de producție a energiei a fost pusă în funcțiune în 2016 și de atunci nu s-a dat în folosință niciun megawatt nou.
„În acest moment, suntem extrem de departe de alte investiții. Nu sunt fezabile în acest moment, sunt extrem de multe piedici, iar Transelectrica a spus foarte clar că în Dobrogea nu se mai poate instala absolut nimic, nici fotovoltaice, nici eoliene, iar costurile de dezechilibre în România sunt cele mai mari din UE. O centrală eoliană plătește în acest moment între 13 și 14 euro pe fiecare MWh pe care îl produce. Spre comparație, în Germania, Franța, Italia, Spania, este 1-2 euro acest cost de dezechilibru. Aici se pierd enorm de mulți bani și niciun business în regenerabile nu stă în picioare ca urmare a acestui cost artificial“, a mai spus Moise.
Acest articol a aparut în numărul 106 al revistei NewMoney
FOTO: Getty