Pe 16 mai, ambasadorul Palestinei la București, Excelența Sa Domnul Fuad Kokaly, părăsea România, fiind rechemat pentru consultări la Ramallah. Această decizie fusese luată de autoritățile palestiniene în urma unor atitudini nedrepte din partea unor politicieni aflați la putere în România. Era vorba despre anunțul potrivit căruia ar exista un memorandum pentru mutarea Ambasadei României în Israel de la Tel Aviv la Ierusalim; blocarea de către ministrul român al Afacerilor Externe a unei inițiative franceze pentru adoptarea unei declaraţii comune a Uniunii Europene prin care se condamnă mutarea Ambasadei SUA de la Tel Aviv la Ierusalim și participarea însărcinatului cu afaceri ad interim al României la ceremonia inaugurării noului sediu al ambasadei americane. Dezamăgirea era cu atât mai mare la Ramallah, sediul autorităților centrale ale Statului Palestina, cu cât România fusese unul dintre primii susținători ai dreptului poporului palestinian la o țară și la un stat, cu respectarea dreptului la existență al Israelului.
Această poziție echilibrată, păstrată până acum câteva luni, făcuse din România o țară respectată în întreaga lume arabă și în Israel, chiar dacă diplomația română încetase să mai aibă vreo inițiativă în Orientul Apropiat. Deși s-au scurs aproape trei decenii, acțiunea diplomatică originală a României nu s-a șters încă definitiv din imaginarul arab și israelian.
O cronologie onorantă. Principalele repere ale acesteia merită să fie amintite și reamintite: 1967 – România este singura țară socialistă europeană care nu rupe relațiile diplomatice cu Israelul în urma Războiului de Șase Zile; 1972 – România a recunoscut oficial Organizația pentru Eliberarea Palestinei(OEP) drept unic și legitim reprezentant al poporului palestinian; 1974 – deschiderea la București a Reprezentanței Permanente a OEP; anii ’70 – România își aduce o contribuție substanțială la normalizarea relațiilor israelo-egiptene și la succesul negocierilor de la Camp David (primul tratat de pace al Israelului cu o țară arabă); 16 noiembrie 1988 – România recunoaște Statul Palestina, a doua zi după proclamarea sa; ianuarie 1989 – Reprezentanța Permanentă a Statului Palestina la București este ridicată la rang de ambasadă. Bucureștiul era în acei ani o capitală ce trebuia vizitată, atât de liderii israelieni, cât și de cei arabi, pentru a nu mai vorbi de nenumăratele vizite ale liderului istoric al palestinienilor, Yasser Arafat.
Ultimul eveniment care a pus România pe harta protagoniștilor din Orientul Apropiat a fost întâlnirea dintre Yasser Arafat și Shimon Peres în marja Forumului Crans Montana de la București din primăvara anului 1994. A urmat apoi o lungă perioadă de dezinteres pentru regiune și pentru dosarul israelo-palestinian care au însemnat abandonarea unei tradiții construite cu resurse, consecvență și creativitate, renunțarea la una dintre cele mai importante poziții care contribuiau la statura internațională a României și, implicit, diminuarea voluntară a profilului internațional al țării noastre. Arabiștii au devenit tot mai puțin influenți în Ministerul român al Afacerilor Externe și cei mai mulți dintre generațiile vechi au ieșit la pensie fără a fi substituiți și fără a fi folosiți apoi la formarea unor noi specialiști în Orientul Apropiat.
Obiect de negoț. Anul acesta, în aprilie, dosarul israelo-palestinian a ieșit însă din sfera politicii externe românești pentru a deveni strict un obiect de tranzacționare care să încline balanța în lupta politică internă. Dar poate că acest lucru înseamnă regăsirea unei permanențe a istoriei noastre: marile familii boierești au căutat de atâtea ori sprijin în străinătate, la Stambul, pentru a obține mazilirea adversarilor la tron, iar pentru atingerea obiectivului erau în stare să ofere oricât și orice.
Din fericire au existat forțe instituționale și politice în statul român care au oprit un gest care ar fi pus capăt definitiv oricărei posibilități de construcție diplomatică în Orientul Apropiat în eventualitatea în care societatea românească ar dori să își mai afirme existența în vreun fel. Ca un observator care, pe zi ce trece, are tot mai puține motive de satisfacție cu privire la direcția către care se îndreaptă România, m-a bucurat revenirea la post a ambasadorului palestinian, Fuad Kokaly, un diplomat care își reprezintă țara cu eleganță, demnitate și mai ales luciditate.
Imaginea de azi a relațiilor româno-palestiniene, precum și a relațiilor româno-israeliene arată că diplomația română are nevoie să se reinventeze dacă dorește să mai fie luată în seamă și mai ales are nevoie să fie făcută de oameni noi. Dedic rândurile de față decidenților și diplomaților români care de-a lungul timpului au făcut ca România să fie o țară ascultată și respectată pe dosarul israelo-palestinian.
