Revenirea ambasadorului palestinian

Pe 16 mai, ambasadorul Palestinei la București, Excelența Sa Domnul Fuad Kokaly, părăsea România, fiind rechemat pentru consultări la Ramallah. Această decizie fusese luată de autoritățile palestiniene în urma unor atitudini nedrepte din partea unor politicieni aflați la putere în România. Era vorba despre anunțul potrivit căruia ar exista un memorandum pentru mutarea Ambasadei Româ­niei în Israel de la Tel Aviv la Ierusalim; blocarea de către ministrul român al Afacerilor Externe a unei iniți­a­tive franceze pentru adoptarea unei de­claraţii comune a Uniunii Europene prin care se condamnă mutarea Ambasadei SUA de la Tel Aviv la Ierusalim și participarea însărcinatului cu afa­ceri ad interim al României la ceremonia inaugu­rării noului sediu al ambasadei americane. Deza­măgirea era cu atât mai mare la Ramallah, sediul autorită­ților centrale ale Statului Palestina, cu cât România fu­sese unul dintre primii susținători ai dreptului po­porului palestinian la o țară și la un stat, cu res­pectarea dreptului la existență al Israelului.

Această poziție echilibrată, păstrată până acum câteva luni, făcuse din România o țară respectată în întreaga lume arabă și în Israel, chiar dacă di­plo­mația română încetase să mai aibă vreo ini­ția­tivă în Orientul Apropiat. Deși s-au scurs aproape trei decenii, acțiunea diplomatică originală a Ro­mâniei nu s-a șters încă definitiv din imaginarul arab și israelian.

O cronologie onorantă. Principalele repere ale acesteia merită să fie amintite și reamintite: 1967 – România este singura țară socialistă euro­peană care nu rupe relațiile diplomatice cu Israelul în urma Răz­boiului de Șase Zile; 1972 – România a recunoscut oficial Organizația pentru Elibe­rarea Palestinei(OEP) drept unic și legitim repre­zentant al popo­rului palestinian; 1974 – deschiderea la București a Reprezentanței Permanente a OEP; anii ’70 – România își aduce o contribuție substanțială la normalizarea relațiilor israelo-egiptene și la succesul negocierilor de la Camp David (primul tratat de pace al Israelului cu o țară arabă); 16 noiem­brie 1988 – România recu­noaște Statul Palestina, a doua zi după proclamarea sa; ianuarie 1989 – Reprezentanța Perma­nentă a Sta­tului Palestina la București este ridicată la rang de ambasadă. Bu­cu­reștiul era în acei ani o capitală ce trebuia vizi­tată, atât de liderii israelieni, cât și de cei arabi, pentru a nu mai vorbi de nenumă­ratele vizite ale liderului istoric al palestinienilor, Yasser Arafat.

Ultimul eveniment care a pus România pe harta protagoniștilor din Orientul Apropiat a fost întâlnirea dintre Yasser Arafat și Shimon Peres în marja Forumului Crans Montana de la București din primăvara anului 1994. A urmat apoi o lungă perioadă de dezinteres pentru regiune și pentru dosarul israelo-palestinian care au însemnat abandonarea unei tradiții construite cu resurse, con­sec­vență și creativitate, renunțarea la una dintre cele mai importante poziții care contribuiau la sta­tura internațională a României și, implicit, dimi­nuarea voluntară a profilului interna­țional al țării noastre. Arabiștii au devenit tot mai puțin influ­enți în Ministerul român al Afacerilor Externe și cei mai mulți dintre generațiile vechi au ieșit la pensie fără a fi substituiți și fără a fi folosiți apoi la formarea unor noi specialiști în Orientul Apropiat.

Obiect de negoț. Anul acesta, în aprilie, dosarul israelo-palesti­nian a ieșit însă din sfera politicii externe româ­nești pentru a deveni strict un obiect de tranzac­ționare care să încline balanța în lupta politică internă. Dar poate că acest lucru înseamnă regă­sirea unei permanențe a istoriei noastre: marile familii boierești au căutat de atâ­tea ori sprijin în străinătate, la Stambul, pentru a obține mazilirea adversarilor la tron, iar pentru atingerea obiectivului erau în stare să ofere oricât și orice.

Din fericire au existat forțe instituționale și po­litice în statul român care au oprit un gest care ar fi pus capăt definitiv oricărei posibilități de cons­trucție diplomatică în Orientul Apropiat în even­tualitatea în care societatea românească ar dori să își mai afirme existența în vreun fel. Ca un observator care, pe zi ce trece, are tot mai puține motive de satisfacție cu privire la direcția către care se îndreaptă România, m-a bucurat revenirea la post a ambasadorului palestinian, Fuad Kokaly, un diplomat care își reprezintă țara cu eleganță,  demnitate și mai ales luciditate.

Imaginea de azi a relațiilor româno-palestiniene, precum și a relațiilor româno-israeliene arată că diplomația română are nevoie să se reinventeze dacă dorește să mai fie luată în seamă și mai ales are nevoie să fie făcută de oameni noi. Dedic rândurile de față decidenților și diplomaților români care de-a lungul timpului au făcut ca România să fie o țară ascultată și respectată pe dosarul israelo-palestinian.

Ștefan Popescu este Doctor în istoria relațiilor internaționale contemporane la Universitatea Paris 1 - Sorbona și fost secretar de stat în MAE.
← Close