Cu umorul lor trandafiresc-castraveţos, bulgarii şi-au împins fostul rege, pe Simeon, să accepte funcţia de prim-ministru al republicii cu vreo cincisprezece ani în urmă. Abdicând de la consecvenţă, Simeon a încuviinţat şi a devenit premier. Prin această subtilă alchimie politică, monarhul s-a pus în slujba republicii şi a izbutit să intre în contradicţie şi cu esenţa, şi cu rostul lui pe pământ. Indiferent de context, alibiuri strategice şi motivaţii, un rege care-l slujeşte pe duşmanul monarhiei livrează un spectacol discutabil. Coborând de pe tron pentru a se instala pe scaun, Simeon de Saxa-Coburg-Gotha, alias Simeon Borisov Sakskoburgoţki, a readus aminte lumii (şi mai ales vecinilor de la nord) că Bulgaria e ţara unde datul din cap pe orizontală înseamnă „da“, iar cel pe verticală „nu“. Pe lângă această acrobaţie cu reflexe cameleonice, circulatul pe partea stângă a străzii şi consumul de fasole caldă cu sângerete la micul dejun par obiceiuri dintre cele mai normale.
Porții de atletism. Şi cu asta urcăm un pic pe hartă. La începutul anilor ’90, puterea din România şi-a tratat fostul rege cu porţii masive de atletism. „Crosul aeroportului“ şi „Crosul autostrăzii“ au fost principalele întreceri unde Mihai I de Hohenzollern a fost silit să concureze, sub genericul Iliesciadei. Era vremea când simpla pomenire a numelui „Mihai“ producea învineţirea obrazului de comunist şi pungirea gurii, la fel cum evocarea lui Corneliu Coposu declanşa zvâcnetul incontrolabil al musculaturii faciale. Cu timpul, lucrurile s-au schimbat, ostilitatea s-a topit în numele interesului naţional, iar duşmanii de ieri s-au aşezat la masă şi au toastat cu ultimele lor resurse de ipocrizie. Regele şi-a suspendat legitimitatea divină şi statutul de intermediar între supuşi şi Dumnezeu, preşedintele a surâs circular şi a sorbit tovărăşeşte din cupa de şampanie. Se ştie doar, la Piaţa Endependenţi s-a ajuns dintotdeauna uşor şi fără GPS.
Ceva din aluzia la divinitate s-a prelins însă în mentalul carpatin, aşa că românii au purces, cu peste două decenii în urmă, la fabricarea unei falange de regi, regine şi prinţese. Susţinut de o presă sufocată de clişee şi de imagini ieftine, fenomenul a început ca exerciţiu de admiraţie şi a sfârşit în parodie. Aproape că n-a existat zonă în care să nu-şi facă apariţia un pseudomonarh. Asta confirmă pe de o parte dispoziţia spre relativizare a românului, iar pe de alta impulsul mimetic în virtutea căruia e gata să preia şi să adapteze tot ce găseşte prin alte ţări şi zări.
După cum se cunoaşte, muzica neclasică americană a dus la înscăunarea câtorva regi şi regine: Elvis Presley a fost „regele rock’n roll-ului“, Michael Jackson şi Madonna şi-au disputat coroana pop, Paul Whiteman şi Benny Goodman au ajuns „regele jazz-ului“ şi „regele swing-ului“, iar Aretha Franklin a devenit „regina muzicii soul“. Pe lista monarhilor de portativ s-au mai înscris James Brown, Garth Brooks, Celia Cruz, Sam Cooke, Mahalia Jackson şi Ruth Brown, semn că presa din America nu s-a putut plânge vreodată de imaginaţie.
Cohorta de regi. Şi nici nu avea cum, câtă vreme imaginaţia şi-a luat picioarele la spinare şi, după un sprint transcontinental, s-a oprit taman în „Eterna şi fascinanta“. Odată ajunsă, ea a pus în mişcare operaţiunea „Un rege (o regină) pentru fiecare domeniu“. Spre deosebire de falşii regi din State, pe care-i cunoaşte o lume întreagă, regii din republica România trăiesc strict între graniţele ţării, cu puţine străpungeri memorabile. Una dintre ele este „regele fotbalului“, Gheorghe Hagi, numit aşa la câteva decenii după ridicarea în jilţul acestui sport al regelui planetar Edson Arantes do Nascimento, alias Pelé. În siajul monarhic al lui Hagi din Săcele stau astăzi regele piscinelor îngropate, regele creditelor neperformante, regele demolărilor bisericeşti, regele manelei porno, regele cărămizii aparente, regele ingineriilor financiare, regele asfaltărilor, regele comisioanelor, regele tabloidelor, regina modei, regina sprâncenelor, regina unghiilor lungi, regina R&B-ului, başca un contingent de prinţi, prinţese şi prinţişori. Republica e populată de regi şi regine, ca în orice ţinut unde excepţia devine regulă şi aberaţia devine normă.
În monarhiile veritabile, regele e alesul sau unsul lui Dumnezeu, iar oficiul lui se desfăşoară, mai bine sau mai rău, prin graţie divină. Regele e incomparabil şi de necomparat. Nimeni nu se încumetă să-l asemuiască. În republica monarhică România, „regii de domeniu“ obţin această acoladă tocmai după comparaţii stăruitoare şi îndelungi. Fiecare dintre ei e socotit cel mai bun de pe parcelă, ceea ce înseamnă că a fost evaluat prin raportare la semeni şi rivali. În ce priveşte unda lor de nobleţe, e bine să nu insistăm. Nu de alta, dar România de azi e locul unde funcţionează „clubul de manele KING Lăutari“ şi tărâmul unde se produce rapperul Flou Rege, ale cărui versuri sunt tot ce s-a scris mai sensibil de la poeţii Pleiadei încoace: „Doi doi/Aha/Check check/Cine cineee/Ah ah ah/Mi se spune regele/Cu flow-ul meu când apar,/Am swag grav, am stil murdar“.
Curat murdar, coane Flourică!
