La începutul acestei toamne, peste pupăza deja existentelor probleme ale Greciei, ministrul educaţiei, Nikos Filis (fost comunist, „rebranduit“ syrizist), a aruncat un nou colac, anunţând revizuirea radicală a lecţiilor de religie din şcoli. Scopul? Reorientarea respectivelor lecţii de pe linia catehetică, de instruire în credinţa creştin-ortodoxă, spre linia religiologică – de studiere „din exterior“ a religiilor care prezintă o importanţă cultural-istorică şi socială pentru greci.
A urmat un schimb de atacuri verbale dure între jurnalistul ajuns ministru şi ierarhia Bisericii: arhiepiscopul Ieronim, primatul Bisericii Greciei, s-a plâns că schimbările preconizate, pe care le-a calificat drept „inacceptabile şi periculoase“, „nu vor da roade, vor dăuna culturii şi societăţii greceşti şi vor provoca o ruptură între Biserică şi stat“. La rândul său, Filis a pus la îndoială rolul social al Bisericii şi sfinţenia ei: „Unde a fost Biserica în timpul dictaturii? Unde a fost Biserica în timpul ocupaţiei (germane, n.r.)? […] Biserica nu e sfântă, e omenească“.
Ireconciliabil. Fiecare dintre părţi rămâne cu îndărătnicie pe poziţia sa: ministerul afirmă că schimbările din programa de religie sunt rezultatul dialogului dintre profesori, teologi şi reprezentanţi ai Bisericii; că, de vreme ce religia rămâne obligatorie, iar Ortodoxia greacă rămâne subiectul principal, Biserica nu are de ce să se plângă şi că, la urma urmei, predarea religiei în şcoli este o chestiune în care statul trebuie să aibă ultimul cuvânt.
Biserica insistă însă că este vorba de un complot anticreştin al partidelor de stânga, accentuând faptul că, în ultimă instanţă, poporul grec trebuie să decidă dacă vrea „preoţi, episcopi, studii religioase şi cultură ortodoxă“.
După aproape două luni de dispută, poziţiile părţilor devin tot mai ireconciliabile: ministrul spune răspicat că stânga de guvernământ vrea separarea Bisericii de stat, iar arhiepiscopul Ieronim pune problema, la rândul său, foarte tranşant: „Veţi fi vândut voi comorile Greciei, trenurile noastre, porturile noastre, dar patria şi credinţa noastră ortodoxă nu o să vi le dăm… Trebuie să fie clar ce vrem: ce fel de familie vrem, cum vrem să fie copiii noştri, cum vrem să trăim mâine, ce fel de viziune avem“.
Ortodoxie şi naţionalism. De-a lungul secolului XX, Grecia – o ţară modestă ca suprafaţă şi număr de locuitori – s-a străduit din răsputeri să elimine orice posibilă ameninţare la adresa omogenităţii sale etnice şi religioase: după efectuarea schimburilor de populaţie prevăzute de tratatele de la Lausanne (1923) şi Neuilly (1919), statul grec a rămas practic lipsit de minorităţi naţionale (singura minoritate recunoscută explicit – şi aceea pe bază religioasă, nu de apartenenţă etnică – este cea musulmană, care alcătuieşte cam un procent din populaţie; restul sunt „greci vlahofoni“, „bulgarofoni“ sau „albanofoni“) şi covârşitor ortodox (97-98% ortodocşi declaraţi).
Constituţia Greciei prevede (articolele 3.1, respectiv 16.2) că religia dominantă în Grecia este cea a Bisericii Ortodoxe şi că educaţia trebuie să aibă ca scop, printre altele, „dezvoltarea conştiinţei naţionale şi religioase“. Prin urmare, pentru foarte mulţi greci, Ortodoxia este o parte integrantă a identităţii naţionale şi, din punctul lor de vedere, orice tentativă de secularizare ridică suspiciuni de iresponsabilitate şi chiar de trădare conştientă a intereselor naţionale.
Între prudenţă şi omenie. Oricum am privi conflictul privitor la predarea religiei în şcolile de stat greceşti, interesant este faptul că iniţiativa ministrului Filis vine într-un moment când în Grecia se află peste 60.000 de refugiaţi – în cea mai mare parte musulmani – din Orientul Apropiat şi Mijlociu. Dintre aceștia, aproximativ 1.500 de copii au fost integraţi în sistemul şcolar grecesc, iar numărul lor ar putea ajunge la 10.000.
Această ciudată coincidenţă face ca pentru mulţi greci aspectul umanitar al problemei – dreptul la o viaţă normală pentru copiii din familiile de refugiaţi – să fie estompat de teama că guvernul face jocul unor interese externe care încearcă să omoare capra vecinului elin creând în societatea greacă, până acum omogenă, un „corp străin“ de imigranţi, care în cele din urmă nu se vor integra sociocultural, ci vor rămâne un factor destabilizator şi distructiv pentru coeziunea naţiunii gazdă (şi chiar o posibilă pârghie de influenţă nefastă exercitată de tot mai puternica Turcie).
Cu alte cuvinte, se ridică o întrebare: cine garantează că cei primiţi şi omeniţi nu vor abuza de ospitalitate? The answer, my friend, is blowin’ in the wind… şi în conştiinţa fiecăruia, căci, din păcate, nici Uniunea Europeană, nici vreunul dintre statele sale membre nu par să poată oferi, deocamdată, vreo soluţie credibilă la nivel de policy-making. Iar religia – că de acolo am început – degeaba se predă în şcoli dacă în viaţă rămâne stearpă.
