Relațiile dintre China și Europa devin tot mai tensionate. Dacă până de curând cele două părți erau dispuse să colaboreze, acum cuvântul de ordine este precauția

Relațiile dintre China și Europa devin tot mai tensionate. Dacă până de curând, Bătrânul Continent era dispus să strângă relațiile cu China, acum pre­cauția este numele jocului, scrie revista britanică The Economist.

O veche fabrică dintr-un fost cartier industrial din Praga a fost transformată într-un faimos centru cultu­ral al orașului. Printre altele, adăpostește un centru pentru artă contemporană, o galerie de artă privată, care în prezent găzduiește o expoziție având ca te­ma­tică Rusia și China.

Într-una din fotografii poate fi văzut liderul chinez, Xi Jinping, alăptând un bebeluș cu fața lui Vladimir Putin. Într-o altă imagine, chipurile celor doi preșe­dinți se amestecă într-unul singur, iar fața aruncă o privire sumbră spre privitori. Dedesubtul tablourilor, niște sticle care seamănă cu niște cocktailuri Molotov „evocă rezistența oamenilor de rând“, explică artistul Badiucao.

Cunoscut pentru satirele sale politice, Badiucao a cres­cut chiar în China, iar acum este stabilit în Australia. Lucrările expuse în Praga reflectă ceea ce cred cam toate guvernele europene deja – anume că provo­carea pe care o reprezintă China, văzută până recent ca fiind îndepărtată și mai puternică pentru americani decât pentru europeni, este acum resimțită ca fiind mult mai aproape, comentează The Economist.

Cu puțin timp înainte de începerea războiului din Ucraina (24 februarie), președinții Xi Jinping și Vladimir Putin declarau că prietenia dintre țările lor este „fără limite“. Ei bine, pentru țările din fostul bloc comunist, precum Cehia, sprijinul moral pe care liderul de la Beijing i l-a acordat lui Putin a devenit implicit o ame­nințare la adresa securității Europei.

De altfel, europenii nu prea mai agreau China cu ceva timp înainte de războiul din Ucraina. Unele țări europene chiar au limitat sau suprimat de-a dreptul investițiile chineze în infrastructură critică, precum rețelele de telecomunicații.

Rivalitatea sistemică dintre UE și China

În 2019, UE a început să fo­lo­sească eticheta de „rival sistemic“ în cazul Chinei, dar în paralel cu cea de „partener“ sau cea de „compe­titor economic“. De atunci, guvernele care ezitau să de­ranjeze China de teama unor eventuale represalii economice au devenit mai fățișe în a-și manifesta re­zervele față de coope­rarea cu Beijingul. Recent, cei doi contracandidați cu șanse să preia funcția de premier al Marii Britanii, Liz Truss și Rishi Sunak, au ținut să se poziționeze dur împotriva Chinei – „tre­cută este «epoca de aur» a re­lațiilor proclamate de oficialii britanici în 2015“.

Noua stare de spirit a Europei s-a putut vedea chiar la inaugurarea expoziției lui Badiucao, în luna mai. Directoarea artistică a centrului expozițional, Michaela Šilpochová, a primit un telefon în care i s-a atras atenția că, dacă expoziția va fi deschisă, va afecta relațiile di­plo­matice dintre cele două țări. Nu numai că a fost inaugurată, dar ministrul ceh de externe, Jan Lipavský, a ținut să și participe la eveniment și să laude munca, dar și cu­rajul de a expune lucrările, în condițiile în care alte ga­lerii internaționale îl refuzaseră pe artistul chinez, de teama represaliilor Chinei.

Răspunsul Chinei

Și sta­rea de spirit din China s-a schimbat. Oficialii și ana­liștii de politică externă chinezi nu mai vorbesc (laudativ) despre o Europă care se încordează în fața Statelor Unite, dorind să scape de lesa americană și să discute cu China ca par­tener de bu­si­ness și nu ca un poten­țial inamic. „Ar fi greu ca Statele Unite și Europa să se coordoneze pentru a con­­tra­ba­lansa pretinsa amenin­țare a Chinei“, comenta într-un edi­­torial din 2020 ta­bloidul naționalist de la Beijing, Glo­bal Times. Mass-media chi­neză, controlată de stat, nu mai pare acum atât de si­gură că cele două forțe nu se pot uni. Subliniază însă că America, în ciocnirea ei cu Rusia, sugrumă autonomia stra­tegică a Europei și o deter­mină să plătească un preț foarte mare pentru sprijinirea Ucrainei. Cu alte cuvinte, Europa se coor­do­nează acum strâns cu America pe chestiuni de securitate, în ciuda pierde­rilor colaterale pe care se vede nevoită să le suporte făcând asta.

Legăturile cu Europa contează pentru China din două mari motive. Unul este evident economic – Uniunea Europeană este cel mai mare partener economic al Chinei și deține tehnologie după care Beijingul tân­jește. Al doilea, tot evident, este cel politic – China speră că influența economică va împiedica guvernele europene să susțină politicile americane care deran­jează Beijingul, de la respectarea drepturilor omului la chestiunea Taiwanului. Degradarea acestor relații cu Europa este, așa­dar, o lovitură dură dată ambițiilor Chinei.

Într-un articol publicat în iunie, Xin Hua, cercetător pentru afaceri europene de la Universitatea pentru Studii Internaționale din Shanghai, a atacat afirmațiile occidentale potrivit cărora China pierde Europa. „De la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial încoace, guvernele europene au scăldat-o, pendulând între China și America și vor continua să facă asta“, a spus acesta.

Se pare, totuși, că Europa înclină mult mai serios acum spre SUA, în detrimentul Chinei, pe care o pri­vește tot mai sceptic, remarcă numeroși analiști, iar sprijinul dat Rusiei de China este doar o parte a pro­blemei. Sunt multe temeri legate de cam tot – de la practicile comerciale ale Chinei la abuzurile tot mai mari la adresa drepturilor omului și până la depen­dența de economia chineză, evi­den­țiată mai ales în contextul pandemiei de COVID-19.

Reacții

Schimbarea la ni­velul diplomației europene față de China este evidentă chiar și în Europa Centrală și de Est, unde din 2012 Beijingul a căutat să-și stabi­lească un cap de pod. În 2012 a lansat la Budapesta forumul regional „16 plus 1“ (1 fiind China), menit să abor­deze le­găturile comerciale, inves­ti­ționale și culturale. Ceilalți invitați erau state membre ale Uniunii Europene, printre ele aflân­du-se și România. În 2019, grupul a devenit 17 plus 1, odată cu invitarea Greciei, care devenea astfel primul stat membru al UE din afara Europei post­comuniste acceptat să participe. China a sperat că nevoile acestor state în materie de infra­structură – dru­muri și porturi – le va determina să fie mai permi­sive cu ea (în 2017, Grecia chiar a blo­cat un demers al ONU care condamna abuzurile Chinei împotriva drep­turilor omului).

Numai că, acum, acest grup a făcut cumva implozie, în formularea lui Thorsten Benner, de la Glo­bal Public Policy Institute din Berlin. Ungaria a rămas un aliat al Chinei, în timp ce, în februarie 2021, șase state UE din grup nu și-au mai lăsat liderii la un summit virtual organizat de președintele Xi (a fost prima sa apariție la un astfel de eveniment). Mai mult, în mai anul trecut, Lituania s-a retras complet din grup.

De asemenea, Estonia și Letonia au anunțat pe 11 august că pă­răsesc grupul, scăzându-l practic la 14+1. „Estonia va continua să lucreze pentru a avea relații constructive și pragmatice cu China, ceea ce ar include îm­bu­nă­tățirea relațiilor UE-China în conformitate cu ordinea internațională bazată pe reguli și cu valori precum drepturile omului“, a subliniat într-un comunicat ministrul de externe al Estoniei, Urmas Reinsalu, citat de ERR News. Acum, și Cehia cântărește dacă să facă același gest, motivând faptul că beneficiile economice nu au reușit să se ridice la nivelul așteptărilor.

Lituania a mers chiar mai departe în direcția întă­ririi relațiilor cu Taiwanul, pe care China îl consideră parte a sa. În noiembrie 2021, Lituania a permis Taiwanului să-și deschidă o reprezentanță chiar în Vilnius – Taiwanese Representative Office, folosind astfel numele Taiwanului în loc de Taipei, cum se întâmplă de obicei în străinătate pentru a evita tensiunile (Taiwanul nu este recunoscut ca țară de majoritatea statelor importante ale lumii, n.r.).

Drept reacție, Beijingul a zdruncinat Uniunea Euro­peană – a blocat exporturile Lituaniei către China, dar și produse care au componente fabricate în Lituania. UE a calificat decizia o amenințare la adresa pieței in­terne europene și a înaintat și o plângere la Orga­ni­zația Mondială a Comerțului (OMC), susținută de SUA, Marea Britanie și de alte state. Totodată, UE a luat în calcul adoptarea unui cadru legislativ care să funcțio­neze ca un instrument de contracarare a acestui gen de atacuri și care să permită blocului european să im­pună sancțiuni comerciale reciproce.

Riscul alinierii SUA-UE

Deocamdată, China nu se arată intimidată de reacția Uniunii Europene – dispu­tele la OMC pot dura ani, iar pentru adoptarea cadrului legislativ care să permită sancțiuni reciproce este nevoie de discuții sensibile în interiorul blocului comunitar. Europenii vor să evite ca acțiunea unui stat să atragă UE în dispute de acest gen (vezi decizia Lituaniei de a permite deschiderea unei reprezentanțe taiwaneze în Vilnius).

Cu toate acestea, iritarea Uniunii Europene cu privire la modul în care China a tratat Lituania este doar un simptom al unei probleme mult mai adânci. Pentru prima dată de la reprimarea violentă a protestelor din piața Tiananmen (1989), anul trecut, UE a impus sanc­țiuni Chinei pentru încălcarea drepturilor omului. Mă­surile au vizat patru oficiali și organizații implicate în persecutarea uigurilor din regiunea Xinjiang. Drept răspuns, China a impus sancțiuni care au vizat poli­ti­cieni, cercetători și analiști cunoscuți din Europa. Uni­u­nea Europeană a răspuns din nou, iar Parlamentul European a pus la naftalină ratificarea unui acord privind investiții bila­terale, anunțat în 2020 de China și UE cu surle și trâm­bițe.

Cel mai probabil însă, semnalele publice privind o aliniere a Statelor Unite și a aliaților europeni asupra unor chestiuni care o privesc ar fi de cel mai rău augur pentru China. În iunie 2021, președintele american Joe Biden a avut mai multe întâlniri cu lideri ai G7, NATO și UE. În mod neobișnuit, respectivele summi­turi au generat declarații în care neliniștile legate de China nu au fost deloc voalate – G7 a cerut respecta­rea drepturilor omului în Xinjiang și Hong Kong, oficialii NATO au vorbit despre „provocările sistemice“ la adresa ordinii internaționale bazate pe reguli și la adresa unor zone critice pentru securitatea alianței. La rândul său, UE a folosit cuvinte suficient de dure cât să scoată din sărite China.

În mandatul de președinte al lui Joe Biden, SUA și-au intensificat eforturile de a-și coordona cu aliații europeni strategiile cu privire la China. „În cazul în care nu reușește să ne asmută unii împotriva celor­lalți, China va fi mai maleabilă“, le-a spus Janet Yellen, secretarul american al Trezoreriei, lide­rilor economici europeni pe care i-a întâlnit în mai la Bruxelles.

China a răspuns destul de iritată. În timpul unui summit online desfășurat în aprilie cu liderii Uniunii Europene, președintele Xi Jinping i-a îndemnat pe europeni „să-și formeze propria percepție asupra Chinei“. Șeful diplomației europene, Josep Borrell, a etichetat întâlnirea drept „un dialog al surzilor“, China menținându-și poziția față de războiul din Ucraina și pe chestiunea drepturilor omului.

Lumea după Merkel

În Europa, privirile multora sunt ațintite asupra Germaniei, puterea economică numărul 1 a Europei și cu o expunere (deci miză) enor­mă în China, unde Germania are investiții majore în industrii de la producția de automobile până la cea chimică. Cei care se tem de umbra Chinei nu sunt ne­fericiți cu plecarea Angelei Merkel din poziția de cancelar în decembrie anul trecut. Ca lider al celei mai puternice economii europene, Merkel a fost cea mai puternică voce în favoarea păstrării bunelor relații cu China (în septembrie anul trecut, Xi remarca nivelul ridicat de încredere dintre cele două țări).

Succesul lui Merkel este cât se poate de fragil pe multe dosare, mai ales pe cel chinez. Guvernul lui Olaf Scholz lucrează la un document strategic cu privire la China, care va fi publicat la finalul acestui an sau cel târziu la începutul anului viitor, spun oficialii germani. Nu este clar, deocamdată, ce ton va adopta și în ce mă­sură va aborda delicata chestiune a rivalității sis­temice, pe de o parte, și impactul acesteia asupra coo­perării în chestiuni precum măsurile împotriva schimbărilor climatice sau amenințarea Taiwanului de către Beijing, pe de altă parte.

Wolfgang Niedermark, membru al boardului Asocia­ției Industriașilor Germani, spune că numeroase companii germane au acceptat nevoia de a reduce depen­dența de China. „Sunt mai conștiente ce riscuri presu­pune și sunt dispuse să plătească prețul diminuării ei în favoarea diversificării“, completează acesta.

Doar că, momentan, China nu are chef de intro­specții. Dă vina pe extinderea NATO către estul continentului pentru izbucnirea războiului în Ucraina – părând a uita de nevoia de securitate a unor parteneri ai Chinei din grupul intitulat inițial 16 plus 1 care sunt și membri ai NATO. Un articol publicat în Global Times în luna iunie blama Parlamentul European pentru atitudinea tot mai ostilă a opiniei publice europene față de China.

Între timp, după exercițiile militare cu muniție reală pe care le-a făcut în apropiere de Taiwan imediat după vizita la Taipei a președintei Camerei Re­pre­zentanților din Congresul SUA, Nancy Pelosi, China a publicat și o nouă carte albă: „Chestiunea Taiwanului și reunificarea Chinei în noua eră“. Beijingul revendică Taiwa­nul autoguvernat drept teritoriu propriu, iar exer­ci­țiile militare fără precedent și noua carte albă fac parte din reacția de protest a Chinei, a comentat presa interna­țio­nală.

Pe fondul tensiunilor continue asupra Taiwanului, China amenință din nou că va lua înapoi republica in­sulară autoguvernată democratic prin mij­loace mili­tare, dacă este necesar. „Vom lucra cu cea mai mare sinceritate și vom face toate eforturile posibile pentru a realiza reunificarea pașnică. Dar nu vom renunța la fo­losirea forței și ne rezervăm opțiu­nea de a lua toate măsurile necesare“, spune guvernul chinez în noua carte albă. În precedentele cărți albe – din 1993, res­pectiv din 2000 –, China s-a angajat că nu va trimite trupe sau personal administrativ care să aibă se­diul în Taiwan după eventuala unificare. În noua carte albă, angajamentul a fost eliminat. Nicio interferență străină în Taiwan nu va fi tolerată, declară conducerea chineză, adăugând că „obiectivul istoric al reunificării patriei noastre trebuie realizat și va fi realizat“.

Cine cu cine

Războiul din Ucraina și „noua eră“ a președintelui Xi.

• PUȚINĂ ISTORIE. Taiwanul se află din 1949 sub amenin­ța­rea invaziei chi­neze. La acel mo­ment, guvernul învins al Republicii China a fugit în insulă după ce Partidul Comu­nist condus de Mao Zedong a câștigat un război civil.
• UNIFICAREA. Beijingul a propus ca Taiwanul să poată reveni sub conduce­rea sa după modelul „o țară, două sis­teme“, la fel cum fosta colonie brita­nică Hong Kong a revenit în 1997 sub conducere chineză.
• APĂRAREA AMERICANĂ. Cu statut de regiune administrativă spe­cială a Chinei, Tai­wanul a respins pre­tențiile de suvera­ni­tate ale Chinei. Are propria Constituție și o armată de 300.000 de soldați. Nici SUA nu au relații oficiale cu Taiwanul, dar din 1979 au o lege (TRA) care prevede asigurarea apărării insulei la nevoie.

Acest articol a apărut în numărul 146 al revistei NewMoney.

FOTO: Getty