Presa din România nu doar că a murit, dar nici nu a înviat. Iar acest lucru s-a văzut la decesul reginei Elisabeta a II-a. Sigur, în media de la noi s-a scris enorm și divers pe temă. Dar un necrolog adevărat, unul pe care să-l pomenești, primul care-ți vine în minte când te gândești la regină, n-am avut. Și asta, dintr-un motiv pe cât de trist, pe atât de simplu: presa autohtonă a murit la instaurarea comunismului, iar după 1990, când a dat niște vagi semne de viață, a ieșit din groapă cu câteva membre lipsă, printre care și o rubrică de necrologuri. Una cum presa mare din lumea asta are.
Am avut și noi cândva – nu confund necrologul de presă cu mult-gustata rubrică „Decese“ din defuncta România liberă; interesul publicului era real, însă acelea erau ferpare scrise de cititori, jurnaliștii n-aveau niciun rol în cea mai vie parte a unui ziar mort cu partidul pe buze.
STILUL N-AJUNGE. Nici dacă ar fi scris acum cel mai influent și mai talentat jurnalist român al momentului, necrologul acestuia despre Elisabeta a II-a n-ar fi avut cum să concureze cu un articol realizat de un departament specializat, rodat, care să fi creat obiceiul de consum al publicului de a citi la fiecare dispariție relevantă o evocare cinstită, pertinentă. Nu niște cuvinte comemorative sforăitoare (despre morți numai de bine, așa-i?). Nu panegirice, că la omagii am fost campioni mondiali, cu rezultate dezastruoase.
Măcar un textuleț echilibrat, scris cu simțire, așa cum a apărut la Cluj, în 1904, în publicația hebdomadară de culturalizare Rĕvașul, la dispariția unui mare om de presă: „Luigi Cazzavillan. Joi, în 24 Dec., a încetat din viață proprietarul celei mai lățite foi din Bucureștĭ, Universul. Cazzavillan era italian, și se așeză în România la 1877, ca profesor de limba italiană. Însuflețit de gândul înfrățirei celor dóue națiunĭ surorĭ, Româniĭ și Italieniĭ, porní la 1880 o fóie intitulată Frăția română-italiană – Dar nu prea isbuti. La 1888 înființă o mică tipografie și fóia de zi Universul. Fără a mai urmări ideale politice, îșĭ puse silința de a face Universul o fóie interesantă și variată. Azĭ Universul e cel mai cetit jurnal românesc, ese în câte 90-100,000 esemplare, și a fost vândut unei societăți italiene cu 3 milióne de coróne. Cazzavillan a fost om iubit și de Români și de Italienĭ; a câștigat multă avere din care și sĕracilor a făcut multă parte“.
Ei, adică media din Occident, au același respect pentru dispăruți ca și pentru cei rămași, pe cei din urmă deservindu-i cu un gen publicistic organizat pe departamente, cu reporteri de teren, documentariști experimentați, fotoeditori care arhivează corect, redactori care actualizează textul, editori care decid cele mai bune citate și titluri. The Economist s-a făcut remarcat publicând săptămânal un necrolog pe o pagină întreagă. The Times și The Telegraph au mers mai departe, cu antologii pe căprării – necrologuri sportive, militare etc. Libération a
intrat în legendă, transformând pagina întâi într-un afiș, iar la interior, o viață într-un documentar fascinant. The Guardian, fanion al presei europene, a luat de bună moștenirea editorului CP Scott, care puncta, în 1921, „comentariile sunt libere, faptele sunt sacre“ și nu i-a trădat spiritul, tratând și această specie publicistică aparte cu integritate, sinceritate, curaj, corectitudine și un simț al datoriei față de cititor și de comunitate. Azi publică impecabile necrologuri, dar și texte despre viețile celorlalți, mai puțin cunoscuți, sub genericul „Other Lives“.
The New York Times a publicat la moartea reginei Angliei, pe lângă o reflectare 360 de grade a evenimentului, un necrolog exhaustiv, cam cât vreo 50 de pagini de carte, format normal. Unde mai pui, publicația cea mai influentă din lume a inaugurat rubrica „Overlooked“, care îi aduce în atenție pe cei dispăruți după 1851, dar care n-au apărut, din motive de spațiu și nu numai, în paginile ziarului. Cei de la TNYT definesc astfel acest gen jurnalistic – scrierea de necrologuri e mai mult despre viață decât despre moarte: ultimul cuvânt, un testament al contribuției umane. Editorul rubricii spune pe șleau: „Nu intenționăm să-i onorăm pe cei morți; lăsăm omagiile elegiaștilor. Căutăm doar să relatăm decesele și să sumarizăm viețile, precizând de ce, potrivit judecății noastre, aceste vieți au fost semnificative. Justificarea unui necrolog stă în povestea pe care o spune“.
CUM AȘ DREGE-O. Ați înțeles. Noi, presa din România, nu putem scrie necrologuri fiindcă nu avem tradiție, consecvență, sistem, principii, metode. Pentru că, după 30 de ani de media, socot că nici eu n-am făcut destul pentru presa de calitate, îngăduiți-mi să încerc să dreg absența unui necrolog veritabil printr-o pastișă. Se numește clerihew, după Edmund Clerihew Bentley (1875-1956), cel care a inventat acest gen literar când avea 16 ani și murea de plictiseală în timpul orei de chimie. Clerihew-ul e un catren histrionic, mai mult sau mai puțin sardonic. Conține îndeobște două cuplete cu rimă împerecheată și se referă la o celebritate. Bunăoară, dacă permiteți traducerea: „Daniel Defoe/ Viețuit-a de mult rău/ N-avu nimic de făcut, zău/ Deci scris-a «Robinson Crusoe»“.
Ca să ascund neputința presei noastre de a face un necrolog ca restul lumii, aș scrie: Cum muri regina/ Ne găsirăm vina/ Nu fu cin’ să scrie/ De scurta-i domnie.
