Regele Lear din fiecare dintre noi

Protagoniștii montării „Regele Lear“ de la Teatrul Național „Ion Luca Caragiale“ din Capitală au parte de aplauze la scenă deschisă în multe momente ale spectacolului care du­rează trei ore și jumătate.

Au trecut 46 de ani de când aceeași instituție de spectacol a oferit publi­cu­lui o montare memorabilă a textului lui Shakespeare semnată de Radu Penciulescu, cu un rol principal în interpretarea copleșitoare a lui George Constantin.

În varianta scenică lan­sată luna trecută, „Regele Lear“ este jucat de Mihai Constantin. Întrebat recent dacă simte în vreun fel presiunea compa­rației cu prestația tatălui său în ace­lași rol, actorul a arătat că „nu, nu am niciun fel de complexe de felul acesta, pentru că altfel nu m-aş mai fi apucat de meseria asta. Cu toate că, toată viaţa mea, la tot pasul, am fost ară­- tat cu degetul: «Ăsta e băiatul lui ăla»“.

Regizorul noului spectacol de la Național vine de la Tbilisi, din Georgia. David Doiashvili recompune tragedia lui Shakespeare gân­dind și o scenografie în care se îm­bină planurile poveștii regelui care își împarte regatul pe baza unor jurăminte de iubire filială.

Prin plierea în formele unei emisiuni de televiziune mondene în care sunt citite hotărârile și mărturi­si­rile ce declanșează drama regelui, sce­nele inițiale demontează toate con­ven­țiile melodramei, de la succesiuni de replici schematizate la declamare din care sunt eliminate nuanțele.

Cromatica reinter­pretării. Treptat, scenele transformă interac­țiunile me­canice în ritm (István Téglás este exemplar în trecerea de la un mod la ce­lălalt al jocului în rolul Edgar, fiul lui Gloucester) și scenele capătă o res­pi­rație copleșitoare. Haosul coborârii regelui în nebunie este desenat de regi­zorul georgian în linii riguroase cu paralele și oglindiri între perechi de perso­­naje păstrând totul în alb și negru.

Totuși, simbolismul se dovedește fle­­­xi­bil, costumele negre făcându-și apa­riția de sub cele albe și invers. În ace­lași fel, platformele uriașe unifor­­me, care ridică și coboară momentele mon­­­tării, dezvăluie bazine cu apă unde echi­librul personajelor este jucat între regă­sire și dispariție.

Alb-negru. În puține cazuri se poate vorbi despre montări ale pieselor clasice care reușesc să profite în asemenea mă­sură de posibi­li­tățile majorității actorilor implicați. Când ieși de la această variantă a „Regelui Lear“, știi că o să ur­mărești actorii din distribuție și în alte piese în care joacă doar ca să-ți dai seama ce ți-a scăpat până acum.

Să vezi alături de Tégláș un actor atât de diferit precum Marius Manole (în rolul bufonului) este o ocazie specială în care poți să constați în ce fel fericit se completează inves­tigații teatrale care par să nu țină de zone comune. Chiar oglinda pe care jocul său reu­șeș­te să o facă între caricatura con­ven­ției tv filmate și plonjarea în monolog impresio­nant, traversând la propriu scaunele spectatorilor, stă măr­turie pentru dimensiunile multiple pe care această mon­tare le atinge.

Asemenea decorului cu sticle și litere aliniate în aer, între plutire și scurgere apăsătoare, și muzica semnată de Ni­ko­loz Rachveli Memanishvili face tre­cerile de la contratimp la ritm tulbu­rător.

Muzica ploii. Ploaia este mai întâi în proiecții. Vezi personajele pe ecrane lovite de apă și, treptat, explozia mută ajunge să se transfere pe scenă mătu­rând modurile mecanice de intera­c­ți­u­­ne. În același ritm, personajul interpretat de Ioan Andrei Ionescu (Gloucester), într-un intens tur de forță acto­­ri­cească, își pierde vederea și își regă­sește, fără să știe, fiul izgonit.

Un altfel de paralelism este construit între Oswald, intendentul Gonerilei (în interpretarea lui Lari Giorgescu), și Edmund, fiul nelegitim al lui Gloucester (în varianta lui Tudor Aaron Istodor). Primul con­stru­iește o variantă coerentă a servitorului conș­tiin­cios și articulat din punctul de vedere al datoriei, cel de-al doilea este geniul ma­ni­­pulării din discursul plastic în dialo­gul cu pu­blicul purtat în direcții neaș­tep­tate în interpretarea sa.

Două zone sunt refugii pentru culorile ce răspund nuan­țelor definite de actori: jucăriile de cauciuc (îm­pră­știate și adunate în scena îm­părțirii și la final) și spoturile de lu­mină albas­tră izbucnite peste personaje.

Dar Cordelia, unde e Cordelia (Crina Semciuc)? Ea este perechea perfect in­te­­r­ioară (și ideală) a bufonului care îl însoțește pe regele de­zamăgit în rătă­ci­rile sale prin furtună.

Se întâmplă la fel cum, în fie­care dintre noi, un personaj la care ne gândim îi răspunde altuia pe care îl cu­noaștem, poate chiar unora care suntem tocmai noi.

FOTO: TNB