Regele Lear din fiecare dintre noi

Protagoniștii montării „Regele Lear“ de la Teatrul Național „Ion Luca Caragiale“ din Capitală au parte de aplauze la scenă deschisă în multe momente ale spectacolului care durează trei ore și jumătate.
Au trecut 46 de ani de când aceeași instituție de spectacol a oferit publicului o montare memorabilă a textului lui Shakespeare semnată de Radu Penciulescu, cu un rol principal în interpretarea copleșitoare a lui George Constantin.
În varianta scenică lansată luna trecută, „Regele Lear“ este jucat de Mihai Constantin. Întrebat recent dacă simte în vreun fel presiunea comparației cu prestația tatălui său în același rol, actorul a arătat că „nu, nu am niciun fel de complexe de felul acesta, pentru că altfel nu m-aş mai fi apucat de meseria asta. Cu toate că, toată viaţa mea, la tot pasul, am fost ară- tat cu degetul: «Ăsta e băiatul lui ăla»“.
Regizorul noului spectacol de la Național vine de la Tbilisi, din Georgia. David Doiashvili recompune tragedia lui Shakespeare gândind și o scenografie în care se îmbină planurile poveștii regelui care își împarte regatul pe baza unor jurăminte de iubire filială.
Prin plierea în formele unei emisiuni de televiziune mondene în care sunt citite hotărârile și mărturisirile ce declanșează drama regelui, scenele inițiale demontează toate convențiile melodramei, de la succesiuni de replici schematizate la declamare din care sunt eliminate nuanțele.
Cromatica reinterpretării. Treptat, scenele transformă interacțiunile mecanice în ritm (István Téglás este exemplar în trecerea de la un mod la celălalt al jocului în rolul Edgar, fiul lui Gloucester) și scenele capătă o respirație copleșitoare. Haosul coborârii regelui în nebunie este desenat de regizorul georgian în linii riguroase cu paralele și oglindiri între perechi de personaje păstrând totul în alb și negru.
Totuși, simbolismul se dovedește flexibil, costumele negre făcându-și apariția de sub cele albe și invers. În același fel, platformele uriașe uniforme, care ridică și coboară momentele montării, dezvăluie bazine cu apă unde echilibrul personajelor este jucat între regăsire și dispariție.
Alb-negru. În puține cazuri se poate vorbi despre montări ale pieselor clasice care reușesc să profite în asemenea măsură de posibilitățile majorității actorilor implicați. Când ieși de la această variantă a „Regelui Lear“, știi că o să urmărești actorii din distribuție și în alte piese în care joacă doar ca să-ți dai seama ce ți-a scăpat până acum.
Să vezi alături de Tégláș un actor atât de diferit precum Marius Manole (în rolul bufonului) este o ocazie specială în care poți să constați în ce fel fericit se completează investigații teatrale care par să nu țină de zone comune. Chiar oglinda pe care jocul său reușește să o facă între caricatura convenției tv filmate și plonjarea în monolog impresionant, traversând la propriu scaunele spectatorilor, stă mărturie pentru dimensiunile multiple pe care această montare le atinge.
Asemenea decorului cu sticle și litere aliniate în aer, între plutire și scurgere apăsătoare, și muzica semnată de Nikoloz Rachveli Memanishvili face trecerile de la contratimp la ritm tulburător.
Muzica ploii. Ploaia este mai întâi în proiecții. Vezi personajele pe ecrane lovite de apă și, treptat, explozia mută ajunge să se transfere pe scenă măturând modurile mecanice de interacțiune. În același ritm, personajul interpretat de Ioan Andrei Ionescu (Gloucester), într-un intens tur de forță actoricească, își pierde vederea și își regăsește, fără să știe, fiul izgonit.
Un altfel de paralelism este construit între Oswald, intendentul Gonerilei (în interpretarea lui Lari Giorgescu), și Edmund, fiul nelegitim al lui Gloucester (în varianta lui Tudor Aaron Istodor). Primul construiește o variantă coerentă a servitorului conștiincios și articulat din punctul de vedere al datoriei, cel de-al doilea este geniul manipulării din discursul plastic în dialogul cu publicul purtat în direcții neașteptate în interpretarea sa.
Două zone sunt refugii pentru culorile ce răspund nuanțelor definite de actori: jucăriile de cauciuc (împrăștiate și adunate în scena împărțirii și la final) și spoturile de lumină albastră izbucnite peste personaje.
Dar Cordelia, unde e Cordelia (Crina Semciuc)? Ea este perechea perfect interioară (și ideală) a bufonului care îl însoțește pe regele dezamăgit în rătăcirile sale prin furtună.
Se întâmplă la fel cum, în fiecare dintre noi, un personaj la care ne gândim îi răspunde altuia pe care îl cunoaștem, poate chiar unora care suntem tocmai noi.
FOTO: TNB