Recomandare: „The Beguiled”, un film care arată ce se poate întâmpla când un bărbat tulbură liniștea unor femei

Acest articol apare în numărul 26 (23 octombrie – 5 noiembrie) al revistei NewMoney

Superbă și înspăimântătoare. Așa arată lumea în cel mai nou film al Sofiei Coppola. Unul care-ți amintește că viața nu e niciodată așa cum pare.

Mai întâi, a fost cartea americanului Thomas P. Cullinan, „A Painted Devil“. Pe urmă, a fost filmul lui Don Siegel, o psihodramă infuzată cu elemente horror, în care jucau Clint Eastwood și Ge­raldine Page. Acum este „The Beguiled“, al Sofiei Coppola, „o adaptare senzuală“, după cum o descrie The Guardian, care i-a adus acesteia titlul de „cel mai bun regizor“ la Festivalul Inter­național de Film de la Cannes din acest an, fiind astfel prima femeie recompen­sată cu acest premiu, după Yuliya Solntseva, în 1961.

Un thriller interesant despre război, impulsuri sexuale, rivalități și tabuuri, „The Beguiled“ te face martorul acelor întâmplări mărunte care pot schimba destine.

Viață tihnită. Acțiunea se desfășoară în timpul Războiului Civil din America, la un conac din Sud, care adăpostește o școală de fete condusă de doamna Martha Farnsworth (Nicole Kidman). Agi­tația și dezastrul războiului sunt reduse la sunetele de tun auzite în de­păr­tare, la discuțiile, privirile și gesturile acestor fete de pension, care conden­sează toată drama războiului.

La școala doamnei Martha sunt doar cinci eleve, unele rămase din propria voință, altele forțate de împrejurări, care învață franceza, bunele maniere și arta broderiei, împreună cu profesoara Edwina (Kirsten Dunst, una dintre actrițele favorite ale Sofiei Coppola).

Un univers mic și liniștit, care le ține departe de ororile războiului, dar și de lume, de întâmplări. O viață la umbra copacilor falnici, la lumina schimbătoare a soarelui și la pâlpâitul firav al lumâ­nării. Aici își cultivă singure legumele și fructele, își prepară mâncarea, se roagă, cântă, se joacă.

Ritmul acestei vieți, în care senzualitatea feminină se împletește cu frumu­sețea brută a naturii, este rupt în ziua în care una dintre fete găsește, în timp ce culege ciuperci, un soldat rănit, pe care-l ajută să ajungă la conac. Aici, John McBurney (Colin Farrell) este îngrijit, hrănit și lăsat să se odihnească până când rănile se vor vindeca, iar el va pu­tea pleca mai departe.

Dar soldatul, care a fugit din regiment când lupta era în toi, nu vrea să plece nicăieri. Din acel moment, lucrurile se precipită, iar povestea ia o întorsătură neașteptată.

Joc al seducției. Rănitul inofensiv, care a stat zile întregi imobilizat la pat, cu bandaje care-i acopereau rănile sân­gerânde, devine suspect. Femeile, liniș­tite, calme, se transformă-n iele, ademe­nindu-l cu gesturi, priviri, vorbe. Toate îl vor, chiar dacă unele sunt atât de mici încât nu au habar ce înseamnă să fii cu un bărbat, iar altele au trecut demult testul căsniciei și al pierderii celui drag. O face fiecare în felul ei: Martha îi îngri­jește rănile, Edwina îi zâmbește rece, Alicia (Elle Fanning) îl privește provocator, în timp ce fetele mai mici se întrec în cadouri.

Soldatul tânjește, la rândul lui, după atingerea unei femei, oricare ar fi ea, iar firea lui cameleonică îl ajută să fie, când serios și politicos, când prietenos și curtenitor. Farrell, „un actor talentat și fluid“, cum îl descrie criticul Roger Ebert, joacă perfect acest rol, în timp ce Kidman și Dunst susțin jocul seducției cu delicatețe și mister.

John îi promite iubire Edwinei, dar ajunge în iatacul Aliciei. Iar asta nu poate fi iertat. Nu de către aceste fete înflăcărate și pline de impulsuri contradictorii. Surprins în camera uneia, când era așteptat în camera alteia, John în­cearcă să remedieze situația, însă, cu­prinsă de furie, Edwina îl respinge cu atâta forță încât soldatul se prăbușește pe scări rupându-și piciorul și leșinând. Femeile o iau de la capăt cu îngrijirea rănitului, dar de data aceasta lucrurile se complică: piciorul rupt nu poate fi salvat.

Încleștare de forțe. Dacă în filmul din 1970, personajul lui Eastwood era, de la bun început, redat ca un prădător feroce, McBurney-ul lui Farrell este un cu­ceritor fin, un oportunist alunecos, că­ruia nu-i intuiești ferocitatea decât în momentele de criză. Iar trezirea după somnul greu în care și-a pierdut piciorul, este una dintre aceste crize.

John se transformă din musafirul nea­jutorat în stăpânul cu reguli stricte și cu drept de viață și de moarte asupra supusului. Iar fetele diafane, crescute într-un basm cu miros de pădure, devin ființe aprige care luptă pentru supraviețuire.

Această încleștare de energii, redată subtil, pune în tandem două forțe: cea masculină, brutală, întruchipată de gesturile violente ale soldatului, și cea femi­nină, discretă, înțeleaptă, surprinsă uneori într-o simplă arcuire de sprâncene (vezi asta în interpretarea nuanțată a lui Kidman).

Este evident faptul că Sofia Coppola (care a scris și scenariul) este interesată de lucuri care nu sunt ușor de spus, de energii care nu sunt lesne de stăvilit, de detalii care se lasă cu greu observate. Pentru ea, niciun om nu este exclusiv bun sau exclusiv rău, toți suntem plă­mădiți din nuanțe care ne fac mai mult sau mai puțin suportabili. Iar pentru asta nu trebuie să fim numiți îngeri sau demoni.

Țesătură fină. Afară e războiul, băr­batul e forța. Înăuntru e liniștea, femeia ține în frâu viața. Ca în majoritatea fil­melor sale („Lost in Translation“, „The Virgin Suicides“), și aici femeile sunt puternice, pline de resurse, au voință și o voce numai a lor („Adu-mi cartea de anatomie!“, îi spune Martha Edwinei când știe că trebuie să-i taie soldatului piciorul pentru a nu-l lăsa să moară).

Planul pe care femeile îl pun, în cele din urmă, la cale pentru a scăpa de soldat dă roade: mâncarea delicioasă gătită din ciupercile nepotrivite pun capăt ame­nințărilor, suspansului, spaimei. Îmbrăcate în rochii albe, ca pentru o fotografie de grup, femeile cos cu migală sacul în care zace cadavrul. Îl așază lângă poartă, în drum, și se întorc în curtea conacului pentru a-și relua viața tihnită. Au învins acea parte întunecată a soldatului, dar plâng după cea lumi­noasă care s-a dus odată cu el. Au învins misoginismul, dar tânjesc după afecțiu­nea lui.

„The Beguiled“ e ca o țesătură fină, semitransparentă, prin care intuiești delicatețea, candoarea, răbdarea, înțe­lepciunea, forța unei femei. Dar, mai cu seamă, furia ei, care poate distruge totul în jur atunci când iese la supra­față.

FOTO: Cinemagia