Recomandare de lectură: „Sânii verzi”, o carte de povestiri despre personaje singuratice, timide și complexate
[vc_row][vc_column][vc_column_text]
Florin Iaru ia felii de viață cotidiană, pe care le asezonează cu puțin fantastic pentru a obține ceva extrem de delicios, care creează dependență.
„Sânii verzi“, cel mai nou volum semnat de poetul Florin Iaru, apărut acum la Editura Polirom și în ediție digitală, este mai mult decât o carte de povestiri. Este o călătorie interesantă prin Bucureștiul de azi și de ieri, prin mințile pline de imaginație ale adolescenților, prin amintirile de tot felul ale scriitorului însuși.
„Comic-parodice, crude și insolite, scandaloase și morbide“, cum le descrie criticul literar Marius Chivu, povestirile din această carte îți aduc în față personaje stranii, cu obiceiuri și calități nebănuite, cu complexe inexplicabile și pofte ciudate: de la o adolescentă care se trezește cu sânii verzi, după ce a încercat să-i trateze cu leacuri băbești pentru a-i face mai mari, o mamă electrică ce are în fiecare deget 10.000 de volți, adolescenți care fac dragoste cu „păpuși vii“ și până la băiatul de la sculărie care aude tot, indiferent de distanța la care se află față de cel care emite sunetele.
Divers. Denumit astfel după titlul povestirii care deschide volumul – ce o are în centru pe Adela, o fată de 15 ani care știe că „poa’ să fie proasta proastelor, tuta tutelor, dacă privirile lacome ale bărbaților nu o încolțesc, lupta e pierdută“ –, „Sânii verzi“ mustește de personaje singuratice, timide și complexate, oameni haioși, empatici, deștepți sau prostănaci, visători sau cu picioarele bine înfipte în pământ, care-și duc viața ghidați de sentimente universal valabile precum dragostea, ura, disperarea, teama, speranța.
Sunt, în mare parte, personaje citadine, care trăiesc prin mahalale, la subsoluri de case, care se plimbă pe bulevarde cu vitrine provocatoare sau își duc veacul prin spații underground, unde ascultă muzică „fără fițe, numai expresie“.
Fete care visează la cai verzi pe pereți („Lupul cel bun“), pe care, fără voia lor, „pantaloni, bicepși și degete de tot soiul le iau în stăpânire“, băieți cu „puța mică“ bântuiți de complexe ca de fantome („Două cuvinte“), oaspeți înalți care se scârbesc de cei care nu țin sfântul post, dar care se ascund în propria cameră pentru a devora purcelușul („Puterea exemplului“). Zeci de chipuri din viața de zi cu zi, întâmplări care tulbură, amuză, în care te recunoști fără urmă de tăgadă și de care te lași uimit.
Pentru că un scriitor se povestește pe sine, așa cum spunea chiar autorul într-un interviu, Florin Iaru își reactivează propriile amintiri, trage cu urechea, privește cu coada ochiului pentru a reconstrui apoi cadre dintr-o realitate recognoscibilă. O face cu nerv și stil, cu mult umor și emoție, arătându-ne dimensiunile pe care le pot lua, în mintea oamenilor, dorințele, regretele, eșecurile, sentimentul de excepție sau cel de singurătate.
Surprinzător. Mici și dense, povestirile din „Sânii verzi“ îți creează senzația de confort și normalitate, chiar dacă unele texte nu au nicio legătură, nici cu una nici cu cealaltă. Tonul cald și sincer cu care ți se vorbește despre iubire, tandrețe, sex, dușmănie te face frate cu toți din carte. Așa ajungi să le înțelegi disperările, să le simți nebunia, să le trăiești iubirile. Iar ceea ce te atrage cel mai tare la aceste povestiri, dincolo de scriitura absolut fermecătoare, cu asocieri inteligente de cuvinte, cu umor molipsitor, este modul surprinzător în care sunt construite, cu finalurile lor neașteptate. În „Cantitate neglijabilă“, spre exemplu, înțelegi că este vorba despre o negociere, dar afli abia la sfârșitul povestirii că doi părinți săraci vor să-și vândă copila cu ora unui bogătaș.
În „Prizoniera“, nu înțelegi decât la sfârșit că femeia strânsă într-un „perete de oase“ care o strânge „strivindu-i sânii, presându-i fesele, julindu-i coatele și atingându-i pubisul“ nu e altceva decât o celulă nervoasă din mintea celui care și-o imagina.
Nici în „Dușmanul nu doarme“ nu ai intui că domn’ profesor, turbat de gălăgia făcută de vecin („nu, futu-i mama lui, nu doarme“), ajunge nu să-l ia la bătaie, ci să petreacă cu el. Sau în „Carcasa“, nu ți-ai imagina nicio secundă că femeia în combinezon, „pe jumătate desculță și cu fardurile pe obraz“, este, de fapt, o bătrână.
Povestirile lui Iaru îți dau peste cap logica și așteptările, oferindu-ți, în schimb, ceva ce bucură întotdeauna un cititor: surpriza. Trecând de la o surpriză la alta, devii astfel din ce în ce mai uimit, iar la finalul cărții, scuturat de amintirea proaspătă a unor Ionel, Cornel, Viorel, Ilie, Melu, Adela, mama, mătușa, dușmanu’, nu ai cum să nu-ți spui: viața chiar este incredibilă!
[/vc_column_text][vc_text_separator title=”Nume greu” color=”juicy_pink”][vc_column_text]Fost mebru al „Cenaclului de Luni“, condus de Nicoale Manolescu, Florin Iaru este nu doar un cunoscut poet optzecist, ci unul dintre cei mai valoroși scriitori români actuali.[/vc_column_text][vc_column_text]Poezie. De la debutul din 1981, „Cântece de trecut strada“, Florin Iaru a mai publicat poezie în volume precum „La cea mai înaltă ficțiune“, „Înnebunesc și-mi pare rău“.
Proză. Înainte de „Sânii verzi“, Florin Iaru a scris alte volume de povestiri care creează dependență: „Povestiri cu final schimbat“ sau „Fraier de București“.
Presă. Autorul a colaborat cu nenumărate publicații, a realizat și prezentat emisiuni tv, în prezent fiind redactor la săptămânalul „Cațavencii“.[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row]