Recomandare de lectură: „Parada de Paște”, romanul lui Richard Yates, scriitorul care a inspirat mari actori și regizori de la Hollywood

[vc_row][vc_column][vc_column_text]

O carte tristă și sobră, „Parada de Paște“, a americanului Richard Yates, amintește de romanul lui de debut, „Revolutionary Road“, cu personaje fără direcție și drame nerostite. Yates a pus aici toată tristețea pe care a trăit-o în așa-numita „epocă a anxietății“ din literatura americană de la început de secol XX.

În derivă. „Niciuna dintre surorile Grimes nu avea să fie fericită în viață și, privind înapoi, li s-a părut întotdeauna că necazurile au început odată cu divorțul părinților lor.“ Cu acest început abrupt ești introdus în universul lui Sarah și Emily, două surori crescute de un singur părinte (mama), care nu reușesc nicicum să-și găsească fericirea. Sarah, sora mai mare, este preferata tatălui (un redactor la ziarul „The Sun“, care le vizitează din când în când), iar Emily, sora mai mică, este a nimănui, mama lor fiind preocupată mai mult de parvenire decât de comunicarea afectivă cu fiicele ei. Copi­lăresc în America anilor ’30, mutându-se dintr-un oraș în altul din dorința mamei de a avea o viață mai bună. Din păcate, nu o vor avea niciodată, lip­­sa banilor privând-o pe Pookie, cum este pore­­cli­­tă mama, de viața de doamnă la care a visat mereu, iar pe fete, de un trai decent. Nu au prieteni, mu­­tările repetate dintr-un loc în altul nu le-au dat timpul necesar să-și sedimenteze relații. Nu au cui să se des­tăi­nuie, Pookie e mai mult plecată, iar atunci când e cu ele nu face decât să se lamenteze.

Oricât de legate sunt, Sarah și Emily nu vor reuși nici ele să comunice în profunzime, și asta, nu pentru că sunt diferite (Sarah, o tradițio­nalistă plină de compasiune, Emily, o noncon­for­mistă care vrea să ia cât mai mult de la viață), ci pentru că nu vor putea să-și vindece rănile sufletești.

Diferențe. Niciunde în acest roman, Richard Yates nu vorbește despre visurile celor două su­rori, dar simți, cu fiecare pagină, amărăciunea lor de a nu fi devenit altcineva. Sarah se căsătorește, după ce termină liceul, cu un băiat pe nume Tony, chipeș ca Laurence Olivier, despre care afli că, în afara celor trei băieți, nu i-a mai dăruit lui Sarah decât pumni și înjurături.

Emily face facultate, citește cărți, călătorește, se îndrăgostește de mai mulți bărbați. „Se simțise mai inteligentă decât mama ei, de ani de zile, dar asta era altceva; când s-a întâmplat la fel în raport cu sora ei, Sarah, a simțit că trădase o încredere.“ Da, diferențele dintre ele sunt vizibile: Sarah își crește copiii la țară, pe un domeniu izolat, fără prieteni, fără cărți; Emily călătorește, are joburi bine plătite, lucrează la un manuscris. Aceste diferențe le apropie din când în când, făcându-le să pară cele mai cool su­­rori din lume, dar le se­pară apoi ca pe două sloiuri de gheață.

Totul este provizoriu, nimic nu durează în aceas­­tă poveste tristă, ale cărei protagoniste sunt ca April Wheeler, tânăra din „Revolutionary Road“, ca­­re nu-și găsește împlinirea alături de familie, sufocându-se în propria viață.

De aici, frustrările, egoismul și neputința acestor femei care simt singurătatea ca pe o lamă de cuțit.

De neînțeles. Ele au nevoie de ajutor, sufletele lor sunt mereu îndoliate (și atunci când le mor părinții sau când se despart de prieteni, și atunci când nu se întâmplă nimic semnificativ în viața lor), dar ele nu strigă niciodată după ajutor.

Sarah o face, dar într-un mod prea subtil, atunci când îi dă surorii ei de înțeles că viața a devenit pentru ea insuportabilă; o face și Emily, când îl imploră pe ultimul bărbat din viața ei să nu o pără­sească. Încercările lor sunt însă fără sens, nu sunt făcute la timp și cu hotărâre, iar de partea cealaltă nu există cineva care să le înțeleagă pe deplin. Teama de a nu fi auzite, ascultate, ajutate este marele lor handicap, exact ca în copilărie, când nimeni nu era acolo să le observe frămân­tă­rile și să le cunoască dorințele.

Ele vor o viață adevărată, plină se sens, nu o paradă („Sarah la douăzeci de ani, îmbrăcată elegant în hainele împrumutate și lamentându-se că ei nu-i păsa de tâmpenia aceea de paradă de Paște“), însă, oricât de aproape ar fi de o astfel de viață, visul lor rămâne neîmplinit. „Și știi ce e ciudat? Am aproape cincizeci de ani și n-am înțeles niciodată nimic în toată viața mea“, mărturisește, la un moment dat, Emily, care, la fiecare veste pri­mită în viața ei, spunea „Înțeleg!“.

Yates nu-și menajează personajele, le lasă pradă propriilor slăbiciuni și temeri. Martor neputincios, ai vrea totuși să schimbi soarta lor: nu ai lăsa-o pe Sarah să moară prematur din cauza suferințelor fi­­zi­­ce și psihice, nu ai lăsa-o pe Emily singură, în pra­­gul nebuniei. Și rămâi cu gustul amar al nepu­­tin­­ței de a înțelege.

[/vc_column_text][vc_text_separator title=”Miniportret de scriitor” color=”juicy_pink”][vc_column_text]Interesul pentru literatura lui Richard Yates a crescut după moartea lui, în mare parte datorită unui eseu scris, în 1999, de Stewart O’nan în Review Boston și filmului „Revolutionary Road“ din 2008.[/vc_column_text][vc_column_text]Viață. Personajul Pookie din „Parada de Paște“ a fost inspirat de mama scriitorului, care i-a crescut singură pe Richard și pe sora lui.

Roman cult. „Revolutionary Road“, devenit un roman cult, a fost nominalizat în 1962 la National Book Awards.

Film. Cărțile lui sunt menționate în mai multe filme. În „Hannah and Her Sisters“ (1986), al lui Woody Allen, spre exemplu, un personaj spune despre „Parada de Paște“ că este „nemaipomenită“.[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row]

FOTO: Editura Litera. Ilustrație de Vali Ivan