Recomandare de lectură: „Dragostea unei femei cumsecade”, cea mai recentă carte a scriitoarei casnice, supranumită „Cehov al Canadei”

Oana Borviz 17/08/2018 | 16:44 Timp Liber
Recomandare de lectură: „Dragostea unei femei cumsecade”, cea mai recentă carte a scriitoarei casnice, supranumită „Cehov al Canadei”

Extrem de tari și incredibil de aproape. Așa ți se vor părea povestirile ce alcătuiesc cel mai nou volum al scriitoarei Alice Munro tradus în limba română. Ca niște întâmplări incredibile care se petrec, cu un firesc neașteptat, chiar lângă tine.

Acest articol a apărut în numărul 46 (6-26 august) al revistei NewMoney

Să intri în universul lui Alice Munro este revigorant și primejdios deopotrivă, căci minuțiozitatea cu care redă ea aspecte mai puțin plăcute ale vieții și felul acela aparte de a înfrăți cuvintele te pot tulbura nespus de mult. Așa a scris dintotdeauna această canadiancă care a primit Nobelul pentru literatură în 2013: cu bucuria de a vedea dincolo de convențional și cu nervul celui căruia îi place să trăiască autentic (Alice Munro a fost o casnică ce a scris mereu pe apucate bucurându-se de privilegiul de a sta acasă și de a trăi într-un oraș de provincie).

Prin această „magie secretă pe care numai ea o stăpânește“, cum numea The Washington Times felul ei de a scrie, Munro a creat unele dintre cele mai îndrăznețe povestiri din întreaga literatură universală. Acestea și-au găsit casă în volume precum „Ură, prietenie, dragoste, căsătorie“, „Fugara“, „Prea multă fericire“, „Dragă viață“ sau „Dragostea unei femei cumsecade“, cel din urmă fiind și cel mai nou apărut în seria de autor a Editurii Litera, pe care The New York Times Book Review îl con­sideră un volum „sclipitor“.

Capcane. Povestirea care deschide acest volum de opt texte și care îi și împrumută numele începe cu descrierea unui muzeu, continuă cu descoperirea unui cadavru și se finalizează undeva, în apro­pierea unui lac, cu un el și o ea. Este o caracteris­tică a multora dintre povestirile acestei cărți, și în general a povestirilor lui Munro, de a introduce citi­torul pe un tărâm aparent neutru pentru a-l purta apoi pe alte teritorii, în alte perioade de timp, când în trecut, când în prezent, când în preajma unui personaj, când în preajma altuia.

Această mobilitate a narațiunii, întretăiată uneori de pauze despre care Munro spunea cândva că sunt asemenea celor din viața reală, îi dă posibilitatea de a jongla admirabil cu detaliile, de a-și structura povestirile cât se poate de logic, de a le pune sub semnul realismului psihologic.

În „Dragostea unei femei cumsecade“, în care este vorba de moartea misterioasă a unui optician, al cărui cadavru este descoperit într-un râu de către niște copii, ajungi abia la final să afli pe căi nebănuite, cine este făptașul crimei. Toate acele portrete fine ale adolescenților și ale familiilor lor te fac să te gândești că cei trei copii vor denunța la poliție descoperirea ce va dezvălui, cel mai sigur, un accident de mașină. Mutarea centrului de interes asupra unei femei ce-și sacrifică viața îngrijind bolnavii și muribunzii adaugă însă o nouă perspectivă povestirii, în care un caz de crimă se cere elucidat.

Epifanii. Citind povestirea „Copiii rămân“ ai sen­zația că pândești evoluția firească a unui cuplu tânăr, însă constați stupefiat că devii martorul unui adulter, ce se consumă sub masca modernă a unor Orfeu și Euridice, între un dramaturg și o actriță amatoare.

„Jakarta“ pare povestea unei prietenii acceptabile dintre două femei căsătorite, dar care aduce la suprafață neînțelegerile de cuplu, necon­venționa­lismul femeilor din anii 1970, trădările.

„Înainte de schimbare“ face radiografia relației sterile dintre un doctor și fiica lui, aducând în ace­lași timp în discuție practici considerate ilegale la acea vreme precum avortul.

„Visul mamei“ te ține cu sufletul la gură făcân­du-te să crezi că este povestea unei morți premature, când de fapt ești condus încet spre un final ce-ți dezvăluie o stupidă neînțelegere.

În „Putred de bogată“, care-ți arată, prin ochii adolescentei Karin, viața familiei ei dezbinate, afli cum în spatele unei vieți mărunte se poate ascun­de o avere colosală.

În toate aceste povestiri surprinzătoare, ale căror personaje sunt intelectuali, artiști, scriitori, Alice Munro surprinde tensiuni de cuplu, utilitatea minciunilor, capcanele sufletului omenesc, bizare­riile iubirii.

Povestirile ei sunt surprize neașteptate, sunt epifanii „care lămuresc povestea ambientală şi stră­pung chestiunile existențiale“, cum le numesc re­pre­zentanții Academiei Suedeze.

În centrul lor stă femeia încercând să-și explice propriile sentimente sau pe ale altora, căutând justificarea unor atitudini sau reconstituind fapte ini­maginabile. Prin intermediul ei ai acces la vieți mici în care se petrec lucruri mari și se trăiesc sentimente puternice.

Ea este călăuza „cumsecade“ care te conduce răbdător spre neobișnuitul firesc al vieții.

 

Cehov al Canadei

Numită și „Cehov al Canadei“, Alice Munro este considerată maestrul incontestabil al literaturii contemporane, deși singurul gen literar în care s-a exprimat a fost proza scurtă.

  • Pasiune. Și-a dorit întotdeauna să scrie (de fapt a făcut-o încă de la vârsta de 10 ani), însă a debutat abia după 40 de ani.
  • Recunoaștere. A câștigat nenumărate premii, cele mai importante fiind Man Booker International Prize, în 2009, și Nobel-ul pentru literatură, în 2013.
  • Familie. A fost căsătorită de două ori și a născut patru fiice, aceasta mărturisind în repetate rânduri că statul acasă i-a adus numai bucurie și i-a oferit cadrul perfect pentru a scrie.

 


FOTO: Guliver / Getty Images