Recomandare de film: Viața lui Toni Erdmann, un păcălici care se pretindea mentorul lui Ion Țiriac

Imprevizibil de amuzant, copleșitor de trist, filmul lui Maren Ade ne ser­vește o mascaradă absurdă, în care iu­birea apare ca un animal blănos, iar tristețea are chipul blond al tine­reții.

„Fii sincer, când îți amintești să fi văzut ultima dată o comedie germană care să fie cap de afiș la nivel internațional și să câștige premii la nivel mondial?“, întreabă criticul de film Mark Kermode într-un articol din The Guardian, invo­când filmul „Toni Erdmann“. Este ade­vărat, de la „Good Bye Lenin!“, nomina­lizat la Premiile Bafta și Globurile de Aur în 2004, niciun film german nu a mai făcut atâta vâlvă ca „Toni Erdmann“, al regizoarei Maren Ade. Acesta a câștigat cinci premii la European Film Awards (inclusiv pentru cel mai bun film, primul regizat de o femeie care a primit această distincție), un premiu Fipresci pentru cel mai bun film din competiția oficială a celei de-a 69-a ediții a Festivalului Internațional de Film de la Cannes, o nominalizare la Oscar 2017 pentru cel mai bun film străin. „Toni Erdmann“, menit a fi un film „lung și trist“, după cum îl numea regizoarea, a devenit, astfel, unul dintre preferatele criticii de specialitate, care l-a catalogat cel mai adesea drept „o comedie neagră“.

La „Toni Erdmann“ se râde pe rupte. Nu sunt multe scenele care-ți provoacă râsul de neoprit, dar acelea câteva te cuceresc definitiv. Râzi încă de la înce­put, când înțelegi că Winfried Conradi (Peter Simonischek), un profesor de muzică ieșit la pensie, adoră perucile, dinții falși și costumele bizare. Deghizat astfel, umblă pe străzi, merge în vizite la fosta soție sau la școala la care a predat, călătorește în România, unde fiica lui, o blondă frumoasă pe nume Ines (Sandra Hüller), lucrează în mediul corporatist. Winfried, devenit pe parcurs Toni Erdmann (alter ego care îi oferă biletul de intrare în viața de adult a lui Ines), încearcă cu disperare să re­­stabilească o conexiune cu fiica lui, despre care află că este profund neferi­cită. O vizitează la hotelul în care lo­cuiește, o însoțește la întâlniri de afa­­ceri și la pe­tre­ceri, pretutindeni apă­rând deghizat și prezentându-se drept Tony Erdmann, „om de afaceri“ sau „coach-ul lui Ion Țiriac“. Numele româ­nești apar pe tot parcursul peliculei – filmată, în mare parte, la Bucu­rești –, precum și cuvinte în limba română rostite de actori ca Vlad Ivanov, Ingrid Bișu, Alexandru Papadopol și Victoria Cociaș. Umorul este stârnit, însă, nu doar de adorabilul Toni, atât de simpatic cu trupul lui mătăhălos, cu peruca lui ciufulită și cu dinții proeminenți, cu obsesiile lui copilărești (se deghizează mereu și poartă, aproape tot timpul în mână, câte o pungă de plastic sau hâr­tie). Ci și de limbajul personajelor, de gesturile lor incredibil de firești, de si­tuații dintre cele mai bizare și chiar de tristețea sfidătoare a lui Ines.

Trist. Și totuși, „Toni Erdmann“ este mai mult o dramă decât o comedie. Tâ­năra Ines, o fiară în viața profesională, este, în esență, o femeie extrem de vul­nerabilă. Nu râde aproape niciodată, nu comunică decât la suprafață, nu are o relație serioasă (ci doar una pur sexuală, cu un coleg de serviciu). Își duce viața într-un balon de prosperitate corpora­tistă ce plutește într-o țară disfuncțio­nală și săracă. Este crudă, indiferentă, superficială. A uitat cum este să cânți (o făcea pe vremuri îm­preună cu tatăl ei), să te plimbi, să lenevești, să faci lucruri care-ți plac. Iar Winfried tocmai asta în­cearcă, prin stilul lui stupid și enervant, să ajungă din nou la sufletul ei, reamin­tindu-i impor­tanța lucrurilor simple.

Și, întru câtva, reușește să clintească armura grea a nefericirii pe care Ines o îmbracă de atâta vreme, înfruntându-i cinismul și indiferența, umilindu-se. Într-o vizită la ambasadoarea pe care a cunoscut-o la o petrecere, Winfried se așază la pian anunțând că va cânta, împreună cu Ines, o piesă de Whitney Houston. Luată prin surprindere, aceasta răspunde provocării cântând cu patos și gesturi exuberante, așa cum facem, câteodată, cu toții în fața oglinzii. Într-un alt moment, când Ines nu știe cu ce să se îmbrace pentru petrecerea pe care o organi­zează în ca­me­ra ei de hotel, decide subit să-și aștepte invitații în pielea goală. Faptul că re­nun­ță, timid, la conformism, redesco­perindu-și astfel intuitivitatea, feminitatea și, mai presus de toate, umanita­tea, se datorează eforturilor incredibile ale lui Winfried de a o salva.

Realist. Filmul lui Maren Ade te face să te gândești, întru câtva, la „Kotch (1971), al lui Jack Lemmon (despre prie­tenia dintre un bărbat matur și o adolescentă însărcinată), sau la „About Schmidt“ (2002), al lui Alexander Payne (în care Jack Nicholson joacă rolul unui tată de fată), și să recunoști, astfel, aceeași temă clișeistică ce vizează femeia singură, profesionistă, dar sterilă din punct de vedere emoțional. Maren Ade creează un contrast înduioșător între generații: de-o parte este bătrânul simpatic, provincial, care știe să râdă, să glumească, să asculte. De cealaltă parte, este tânara super-înzestrată și ambițioasă, prizoniera propriei liber­tăți, incapabilă să se relaxeze, să înce­tinească, să se oprească. Într-o scenă care îi arată pe Winfried și pe Ines la piscina hotelului, tatăl privește stupefiat cum fiica lui îl umilește pe un

ma­seur comandând șampanie și sandwich-uri gratuite drept compensație pentru un masaj nereușit. Este, poate, cel mai reușit contrast dintre iubirea răbdă­toare a tatălui și disprețul violent al fiicei.

În „Toni Erdmann“ nu se discută despre iubire, despre singurătate și nesi­guranață. De fapt, întregul film este definit mai mult de tăceri lungi decât de schimburi de replici, care, și atunci când apar, nu au nimic substanțial în ele. Dar filmul tocmai despre asta este: despre iubire, singurătate și nesigu­ranță, despre nenumăratele fațete ale vieții de adult, despre fragilitatea rela­țiilor, despre familii disfuncționale, despre rezistență.

Într-una din scenele de final, Winfried stă în parc îmbrăcat într-un costum hidos, din blană lățoasă, care-i acoperă tot corpul, inclusiv fața. Ines se aproie de el îmbrățișându-l cu putere și spu­nându-i „tată“. Este primul ei moment de afecțiune afișată, în îmbrățișarea aceea de blană lățoasă regăsind toate acele lucruri după care tânjește pe ascuns: loialitate, perseverență, iubire.