Recomandare de film: „King Arthur: Legend of the Sword“, cea mai violentă variantă a poveștii arthuriene

Acest articol apare în numărul 23 (11-24 septembrie) al revistei NewMoney

Poate că interpretarea dată de Guy Ritchie mitului arthurian nu mustește de originalitate, însă nici una care plic­tisește nu poți spune că este.

Șarmant și perspicace în „Sherlock Hol­mes: A Game of Shadows“. Pasional și nesigur în „Closer“. Ratatul inteligent în „Gattaca“. Jude Law se potrivește mă­nușă personajelor pe care le interpre­tează, așa că nu este nici o surpriză că s-a identificat perfect și cu răul suprem din cel mai nou film al lui Guy Ritchie, „King Arthur: Legend of the Sword“.

Jude Law este aici Vortigern, cel care se autoproclamă rege al britanicilor, după ce face pact cu diavolul și-și ucide fratele. El este, de altfel, unul dintre factorii forte ai acestui film, despre care criticii nu au scris cu prea mare entuziasm.

Minus. „King Arthur: Legend of the Sword“ – cel mai nou film al francizei de­dicată lui Arthur, regele britanic medie­val cu a lui sabie miraculoasă, Excalibur –, ar fi trebuit să fie, conform așteptă­ri­lor, blockbuster-ul verii. Însă încasările de 43,8 milioane de dolari la nivel mondial, situate cu mult sub bugetul de pro­ducție al filmului, de 175 milioane de dolari, l-au trasformat într-un eșec. Nici criticii de specialitate nu s-au arătat prea indulgenți cu filmul lui Ritchie, unii considerându-l „o simplă pagină ruptă din Marvel Comics“ (The Washington Post), iar alții, „o plictiseală epică“ (Rol­ling Stone).

Guy Ritchie a dovedit, nu de puține ori, că își poate aplica stilul distinctiv în mai multe genuri realizând narațiuni puternice și personaje convingătoare. A făcut-o în comedii precum „Lock, Stock and Two Smoking Barrels“ sau „Snatch“, dar și în filme „neo noir mystery“ precum „Sherlock Holmes“ și „Sherlock Holmes: A Game of Shadows“. Și, deși mulți cred că noul lui film e cu mult sub așteptări, a făcut-o și în „King Arthur: Legend of the Sword“.

Plus. În primul rând, filmul este o reinterpretare modernă a legendei arthu­rie­ne, cu accent pe perioada de dinain­tea descoperirii super-puterilor lui Arthur, cu personaje comice (este, pro­ba-­ bil, primul film al francizei care insistă pe acest aspect), cu tipologii diferite de luptători (printre cavalerii care luptă pentru Arthur sunt și unii care practică kung fu).

În al doilea rând, are o viziune intere­santă asupra răfuielilor dintre bine și rău, cu înfruntări directe, dar și intermediate de magi misterioși (de sex feminin) și animale fantastice (elefanți imenși, pă­sări de pradă gigantice, șerpi de dimensiunile unei Godzille).

În al treilea rând, chiar dacă lipsește o poveste cu substraturi sau personaje atent lucrate, acțiunile sunt frenetice, cu momente din prezent, trecut și viitor alternând între ele, cu scene filmate ca și cum camera e gata să se prăvălească. Sunt detalii care dau tonus acestui film, despre care poți spune multe, dar nu și că ar fi plictisitor.

Anacronic. Atunci când s-a apucat de scenariu – pe care l-a scris împreună cu Lionel Wigram și Joby Harold –, Guy Ritchie nu a luat în calcul fidelitatea față de istorie (nici nu prea avea rost întru­cât istoria acestui rege medieval este oricum un mister). A vrut, în schimb, ca filmul să fie anacronic (acțiunea nu e plasată nici în epoca medievală, nici în prezent). Și a mai vrut ca etapa copilă­riei să fie retrăită de regele Arthur (Char­lie Hunnam) ca un coșmar (ce revine iar și iar în visele nocturne), iar răul suprem, care ucide tot ce atinge, să fie o prezență intensă, spectaculoasă.

Filmul începe cu lovitura de stat dată de Vortigern, finalizată cu uciderea fratelui său, regele Uther Pendragon (Eric Bana) și a soției lui, și scăparea, ca prin minune, a micului Arthur, fiul cuplului ucis. Acesta crește în sărăcie, printre hoți și prostituate, fără să aibă habar cine este cu adevărat și că lui îi este pre­destinată sabia miraculoasă, care a fost cândva a tatălui său.

În tot acest timp, Vortigern, stăpânul suprem al Camelot-ului, capătă puteri supranaturale, în urma pactului cu diavolul. Un pic de Henric al VIII-lea, care-și omoară soțiile și fiicele, un pic de Faust, care-și vinde sufletul unui vrăjitor ce-l răsplătește cu super-puteri.

Contrast. Tânărul Arthur este un scandalagiu chipeș, solid, cu mușchii umflați, un fel de lider de bandă și un proxenet bun. Vortigern este misterios, pătrunzător, avid, curtenitor, rece, inteligent. Două contraste puse în evidență, nu atât prin confruntări directe, cât prin felul în care gândesc, comunică, se comportă.

Un trup puternic de cavaler, o mască neagră și o mantie de jar este imaginea pe care Vortigern o dobândește de fie­care dată când sacrifică pe cineva drag (soție, fiică sau frate). O imagine inte­resantă, misterioasă, un personaj negativ modern – de la felul în care este redat, cu ajutorul graficii pe calculator, și până la modul în care vorbește, gesticu­lează, privește. Iar atunci când redevine om, Vortigern întruchipează dorința de putere, aviditatea, insensibilitatea, nu prin puseuri de nervozitate care să-i încrețească fruntea și să-i umfle glasul, ci printr-o calmitate exasperantă în care recunoști lipsa de umanitate, pericolul.

Pe de altă parte, Arthur este redat ca un mojic inteligent și pus pe glume care poate mirosi dușmanul de la o poștă și care se poate lupta cu o armată de oameni fără să și-o ia în freză.

Altfel. Înființarea ordinului de cavaleri sau apărarea Britaniei de invadatorii saxoni (cum se arată, spre exemplu, în „First Knight“, din 1995, cu Sean Connery, Richard Gere și Julia Ormond) sunt detalii marcate subtil aici. Nu există povești de dragoste (așa cum suntem obișnuiți din celelalte filme ale francizei), nici momente de sensibilitate, de destăi­nuire.

Marele vrăjitor Merlin, care are rol important în aproape toate filmele cu regele Arthur (ex: filmul „Merlin“, din 1998), nu apare nici el, fiind reprezentat, în schimb, de unul dintre magii săi (actrița Astrid Berges-Frisbey), un fel de surogat al lui Merlin, cu ochi de un negru bântuitor, care intră în transă ori de câte ori îi mijlocește ajutorul lui Arthur.

„King Arthur: Legend of the Sword“ este, fără doar și poate, cea mai violentă variantă a poveștii arthuriene. Și cea mai atipică. Și oricâte minusuri ar avea, îl poți adora ușor pentru acel „je ne sais pas quoi“, la care contribuie din plin umorul și viziunea aparte a lui Ritchie, dar și imaginea misterioasă a răului întruchipată, ca nimeni altul, de actorul Jude Law.

FOTO: Cinemagia