Recomandare de film: cum a devenit vedetă soprana cu cea mai groaznică voce din lume

Acest articol apare în numărul 19 (10-23 iulie) al revistei NewMoney

În ciuda incompetențelor vocale, o soprană amatoare din New Yorkul anilor ’40 devine faimoasă, preferată chiar de muzicieni precum Caruso sau David Bowie. Ce anume a făcut să fie astfel încearcă să explice filmul lui Stephen Frears.

Să o vezi pe Meryl Streep interpretând o soprană fără pic de voce este o ipos­tază în care nu ți-ai fi putut-o imagina pe actrița care a interpretat ABBA în musicalul „Mamma Mia“ (2008) și a cântat la vioară în „Muzica inimii“ (1999). Dar vorbim despre filme, nu despre muzică, iar cel mai nou rol al actriței, din „Florence Foster Jenkins“, regizat de britanicul Stephen Frears („High Fidelity“), îi demonstrează, pentru a nu știu câta oară, talentul unic.

Meryl Streep o interpretează aici pe Florence Foster Jenkins, o soprană americană amatoare care a trăit în New Yorkul anilor ’40 ai secolului trecut și despre care istoricul Stephen Pile scria că este „cea mai proastă cântăreață de operă din lume“.

Moștenitoarea unei averi de invidiat, această Florence Foster era înnebunită după muzica clasică, pe care o studia, de altfel, cu unii dintre cei mai însem­nați muzicieni ai vremii, și o susținea oferind sume colosale pentru realizarea unor concerte sau evenimente muzicale.

Cum este posibil ca, în ciuda in­com­petențelor vocale, să devii una dintre fi­gurile proeminente ale muzicii clasice americane (din perioada anilor 1920-1940), cum arată viața la granița dintre lux și bufonerie, dintre realitate și autoamăgire sunt chestiuni care fac miza acestui film, în care Meryl Streep și Hugh Grant construiesc unul dintre cele mai interesante cupluri din cinematografie.

Minciuni. „Poate că era o figură tra­gică sau un caz clinic demn de Oliver Sacks, n.r. cunoscut naturalist și neurolog britanic – sau încarnarea unei culturi a mediocrității“, scrie The Guardian despre Florence Foster Jenkins, această patroană a artelor care, în lipsa oricărui talent muzical, a reușit să convingă că este o soprană talentată. În realitate, Florence Foster Jenkins a avut fani declarați precum vestitul te­nor Enrico Caruso și chiar David Bowie, care a numit-o, prin prisma în­re­gistrărilor sale, „gloria vocii umane“. Nu dragostea pentru mu­zică și nici obsesia ei pentru faimă au ajutat-o însă pe Florence să înregistreze discuri și să susțină concerte la Carnegie Hall (acolo unde aveau re­pre­zentații numai nume grele ale muzicii și artelor spectacolului), ci banii ei.

Pentru banii ei, mulți muzicieni talentați renunță la mân­drie și o ins­truiesc vocal sau o acompaniază la pian (așa cum este pianistul Cosmé McMoon, interpretat genial de Simon Helberg, care, deși la început nu poate accepta o asemenea farsă, în final acceptă compromisul pentru cecurile grase pe care Florence i le oferă).

Nu știm însă cât de conș­tientă era Florence de faptul că banii ei anihilau personalitatea atâtor oameni care s-au prefăcut că nu observă vocea ei groaz­nică. Florence iubește sincer tot ce are legătură cu muzica, se bu­cură intens pentru o piesă muzicală celebră și se emoționează pentru o compoziție mo­dernă. Susține financiar o sumedenie de evenimente, printre care și cele în care este implicat marele dirijor italian Arturo Toscanini, care vine în repetate rânduri la Florence pentru a-i cere bani. Dar nu intuiește (sau nu vrea) stupefacția pe care o trezește vocea ei în oameni, șușotelile și chicotelile de salon care o vizează, sumele plătite pe ascuns de soțul și managerul ei, St. Clair Bayfield (Hugh Grant), pentru a aduce la concertele sale doar o anu­mită audiență, pentru a plăti jurnaliști care să scrie despre ea favorabil.

Iluzii. Ceea ce prezintă filmul lui Stephen Frears este, fără doar și poate, un caz ciudat, o personalitate disfunc­țio­nală, așa cum este, până la urmă, și societatea din care face parte. O divă rătăcită în iluzii pe care i le alimen­tează toți, dar absolut toți din jurul ei – începând cu soțul ei, un actor ratat care o iubește sincer, și până la simplii oameni din public care o aplaudă și o încurajează cu fiecare notă cântată fals. Un om care, în ciuda (sau poate datorită) flagrantului handicap vocal, devine faimos. O ființă care a supra­viețuit sifilisului pe care l-a contractat în tinerețe, în timpul primei sale căs­nicii, doar datorită muzicii.

Nu știi, privind acest personaj, dacă să râzi sau să plângi. Nu știi dacă să-l condamni sau să-l admiri. Deși este căsătorită cu St. Clair de peste 20 de ani, aceștia nu au o viață sexuală îm­preună. Florence își refulează instinctele sexuale trăindu-și pasiunile doar pe tărâmul muzicii, în timp ce St. Clair își satisface dorințele într-o relație para­lelă.

Din pricina bolii, Florence poartă peruci pentru a ascunde faptul că nu mai are păr, obosește extrem de repede, orice emoție intensă doborând-o. Este o femeie profund sensi­bilă, de­pen­­dentă de muzică și de soțul ei iubitor, care face toate acele mișma­șuri doar din dorința de a o vedea fericită.

Oricât de incapabilă ar părea Flo­rence în a recunoaște adevărul, oricât de josnic s-ar comporta St. Clair în a ascunde realitatea, cei doi sunt totuși umani, delicați, sensibili, empatici, spre deosebire de cei care îi „instruiesc“ și aplaudă vocea care ucide tot ce e frumos în muzica lui Mozart, Verdi sau Brahms.

Există și „voci“ ale virtuții în acest film, cum este, spre exemplu, jurnalistul de la New York Post (interpretat de Christian McKay), care refuză să pri­mească banii lui St. Clair și să scrie recenzii favorabile. Dar aceste voci sunt pasagere și nu au forța de a zgudui din temelii turnul minciunilor.

Singura dată când Florence cântă armonios este în viziunea pe care o are cu ea însăși pe patul de moarte. Îmbră­cată în haine fine, într-o atmos­feră cu lumini discrete, Florence cântă serafic, așa cum și-a imaginat, probabil, că o face întotdeauna. Deși înțelegi că e total greșită această relație a ei cu muzi­ca, ajungi să o îndrăgești și să o accepți.

Iar la finalul acestui film despre tirania ambiției, pasiuni copleșitoare și iubiri ciudate, te întrebi dacă nu cumva vocea mulțimii, care a încurajat penibilul și falsul, este cea care a transformat o soprană amatoare într-o figură proe­minentă a muzicii clasice.

FOTO: Cinemagia