Recenta vizită a președintelui american Joe Biden în Asia ar putea constitui un punct de inflexiune în politica externă a Statelor Unite

Președintele american Joe Biden face ceea ce ulti­mii trei predecesori ai săi doar au spus că vor face, fără a și reuși. Vizita sa în Asia pregătește SUA și lumea pentru era chineză și transformă pivotarea SUA către Asia într-o reală politică externă. Există și doi acceleratori – președintele Rusiei, Vladimir Putin, și cel al Chinei, Xi Jinping.

După întâlnirea cu premierul Japoniei, Fumio Kishida, la Tokyo, pe 23 mai, și cu împăratul Naruhito, pre­șe­dintele american a fost întrebat dacă SUA ar interveni militar pentru apărarea Taiwanului, dacă va fi cazul. Răspunsul a fost fără nici cea mai mică ezitare un „da“, confirmând declarația din octombrie 2021, când poziția sa a declanșat o furtună în ecosistemul politicii externe de la Washington.

„Sută la sută?“, a vrut să verifice încă o dată repor­te­rul. „Este un angajament pe care-l facem“, a declarat apăsat Biden, detașându-se de politica de ambiguitate strategică pe care SUA au practicat-o cu privire la Taiwan. Și nu este vorba doar de Taiwan. Poziționarea Casei Albe este în egală măsură începutul unei noi epoci în care intră politica externă americană – era chi­neză. A fost o declarație grăitoare care rezumă stra­tegia americană pentru Asia.

Cu riscul de a suna prematur de dramatic, vizita asiatică ar putea, putem spune deja în retrospectivă, constitui un punct de inflexiune în politica externă a SUA, modelând implicit și politicile, și securitatea globale într-un mod care nu a mai fost văzut de la sfârși­tul Războiului Rece încoace, comentează publicația israeliană Haaretz într-o amplă analiză.

Ucraina, decisivă și pentru Taiwan

Mai mult, este un contrast izbitor față de trecutul nu foarte înde­părtat. Statele Unite nu au făcut până acum un angajament atât de ferm în favoarea Ucrainei, aparent invo­când faptul că aceasta nu este membră a NATO și pe acela că nu există o alianță de apărare între Kiev și Washington în baza căreia armata americană să se poată implica activ. Cu toate acestea, SUA nu au un astfel de pact nici cu Taiwanul, ceea ce pune și mai clar reflectoarele pe mutarea centrului de greutate al politicii externe a Casei Albe.

A lega criza din Ucraina cu noua politică a SUA cen­trată pe China le-a părut multora la început un puzzle geopolitic. Ulterior însă, pe fondul gestionării dezastruoase de către președintele Putin a războiului din Ucraina, lucrurile au devenit mai clare – poziționarea față de Ucraina nu trebuie văzută nicidecum ca o distragere de la orientarea asiatică a politicii SUA, ci, dimpotrivă, ca fiind critică pentru succesul noii abor­dări în Asia.

Ucraina nu este doar un model pentru țările asia­tice care se tem de China. Plasează totodată China într-o situație strategică în privința alianței ei cu Rusia, o izolează și sporește încrederea țărilor din estul și din sud-estul Asiei care văd cu ochi buni coeziunea de care dă dovadă în aceste zile NATO și hotărârea Americii în detrimentul Chinei.

It’s China, stupid!

Ei bine, trei președinți americani la rând – George W. Bush, Barack Obama și Do­nald Trump – s-au angajat că vor adopta o nouă poli­tică externă care să identifice China drept principalul rival și competitor al SUA (și nu Rusia), chiar inamic în cele mai adverse scenarii și circumstanțe. Toți trei s-au lăsat distrași de alte ches­tiuni și crize sau nu au reușit să formuleze o poli­tică coerentă cu privire la China, fiecare din motive personale.

Din prima zi a mandatului său, Biden a căutat să transforme conceptul cu pri­­­­­­vire la centrarea SUA pe Asia într-o politică externă etapizată, dar viabilă și care să poată fi implementată. Nici măcar nu este primul președinte american care percepe China drept cea mai mare ame­nințare la adresa SUA în următoarele decenii. Doar că este cu siguranță primul care a închegat o po­litică adecvată, a rede­finit prio­ritățile militare și economice și a realocat resur­sele.

Politica sa externă se ba­zează pe o înțelegere stra­te­gică limpede, concentrică a locului SUA în lume, în zona Pacific și în raport cu China. Este zona în care China a devenit încet-încet superpu­tere economică – indiferent de problemele economice actuale –, extinzându-și in­fluența printr-o strategie am­bițioasă (inițiativa Belt and Road), urmărind permanent să-și flexeze muș­chii diplomatici și, posibil la un moment dat, militar. Pe scurt, reprezentând o ame­nin­țare reală, extinsă geografic, multidimensională și cumva de rău augur.

Acum, unind cumva puncte-cheie din cele 18 luni, de când Biden a preluat mandatul, avem așa: Statele Unite s-au retras din Afganistan, s-au dezangajat gra­dual din Orientul Mijlociu, au dat noi asigurări de securitate Coreei de Sud, Japoniei și Taiwanului, au con­vocat la Washington summitul Asociației Națiu­nilor Sud-Asiatice, au revitalizat Quadrilateral Security Dialogue (Quad) – o alianță tânără între SUA, India, Japonia și Australia –, au inițiat AUKUS, o nouă alianță de apărare între Statele Unite ale Americii, Australia și Marea Britanie.

Un „NATO asiatic“

În urmă cu câțiva ani, ministrul chinez de externe, Wang Yi, descria Quad ca fiind ni­mic mai mult decât… „o spumă de mare“. Acum însă, când Biden a făcut din convocarea Quad la Tokyo punctul culminant al turneului său asiatic, Beijingul tună și fulgeră la adresa Quad, pe care o etichetează drept o amenințare la adresa Chinei și regiunii.

Quad a fost relansat în 2017, după o pauză de zece ani în care Australia a mers pe un drum pe jumătate independent – a căutat să stabilească relații mai bune cu o Chină tot mai puter­nică economic și mai in­fluentă regional. Când și-a dat seama că este un demers fără sens, iar China în paralel a exercitat o agendă tot mai agresivă în Asia Centrală și de Est, în Pacificul de Sud, până în Africa și Europa, Quad a re­născut.

Statele Unite descriu oficial Quad drept „prima alianță regională din India-Pacific“. De fapt, reprezintă o alianță ce s-ar putea dezvolta în ceva mult mai mare și mai puternic. Ar putea fi, chiar în formularea Beijingului, un „NATO asiatic“, sintagmă ce ar putea angrena o accepțiune și o dimensiune cu totul noi, după invazia Rusiei în Ucraina.

Dacă ne uităm atent, Quad a evitat până acum ches­tiuni de securitate majore, având în vedere interesele diferite și predilecțiile tradiționale ale națiunilor care o compun. De pildă, Ja­ponia și Australia s-au po­zi­ționat clar alături de SUA în criza ucraineană, în timp ce India a păstrat legăturile sale tradiționale bune cu Ru­sia, fără a renunța nici la dialogul și consultările din cadrul Quad.

În schimb, Quad s-a concentrat predilect pe chestiuni precum schimbarea cli­matică, pandemia de COVID-19, tehnologie și se­curitate cibernetică.

Ei bine, acest focus pe aspecte mai puțin legate de securitate se va schimba. Administrația Biden a reactivat parteneriatul și s-a angajat să extindă coopera­rea în privința securității. A instituit un summit anual al liderilor celor patru națiuni membre (la nivel de mi­­niștri ai apărării și de externe), un exercițiu naval anual și o reuniune a serviciilor de informații sub umbrela a ceea ce se va numi Quadrilateral Strategic Intelligence Forum.

Între ciocan și nicovală

După revitalizarea Quad, SUA au mai pus pe picioare o alianță – AUKUS, parteneriat de securitate trilateral, alături de Australia și Marea Britanie, care prevede, printre altele, și echiparea forțelor navale cu submarine nucleare. AUKUS se va baza pe așa-numitul „Five Eyes“, alianța agen­țiilor de spionaj din Australia, Canada, Noua Zeelandă, Marea Britanie și SUA.

Cum vede China toate aceste mișcări? O politică de provocare a SUA, care formează alianțe în regiunea Asia-Pacific. Ceea ce o îngrijorează cel mai mult este că SUA modelează Quad după chipul și asemănarea Alianței Nord-Atlantice, în special în contextul în care aceasta tocmai și-a regăsit forța și coeziunea ca urmare a invaziei ruse în Ucraina. Totodată, China este deranjată de faptul că India este parte a acestui demers american. Dimensiunile Indiei, frontiera comună, îndepărtarea de Rusia și pivotarea către SUA repre­zintă pentru China o potențială amenințare.

Înainte de războiul din Ucraina, Rusia era un aliat esențial al Chinei în a balansa, chiar provoca ordinea mondială dominată de SUA. Pe de altă parte, imensa economie chineză depinde masiv de economiile, pie­țele și de instituțiile financiare occidentale.

Președintele chinez Xi Jinping a crezut că poate copia politica lui Mao Zedong din anii ’60, când China nu era o superputere. Acum se percepe ca atare și are nevoie de o contrabalansare, numai că Putin, din atu, a devenit o vulnerabilitate.

Cu o Indie care joacă un rol mai important în Quad, situația complicată strategic în care China a fost îm­pinsă de Rusia s-a adâncit și mai tare – Xi Jinping nu-l poate gira pe Putin, dar nici nu se poate disocia de el. Acest paradox este chiar miezul abordării lui Biden și al turneului său asiatic.

„One man rule“

Actuala retorică și politică oficială ale Chinei sunt grotesc de antiamericane. Războiul din Ucraina, pandemia, revoltele din Hong Kong, gestionarea minorității uigure, a tibetanilor, expunerea tinerilor chinezi la cultura decadentă, ei bine toate as­tea se întâmplă și sunt din vina Americii. Retorica antiamericană nici nu mai ascunde adevărata pro­blemă – China își dă seama că, oricât de puternică se crede, este depășită de SUA și ai lor aliați, iar asta se întâmplă din cauză că Xi Jinping s-a legat de Rusia, igno­rând sfatul de a nu o face.

În SUA, percepția este în oglindă – dacă Rusia reu­șește în Ucraina, China va prinde și mai mult curaj și va deveni și mai agresivă în regiune. Dacă Rusia este învinsă, iar NATO se consolidează, Asia se va uita cu ochi prietenoși la SUA, iar China va trebui să se recali­breze.

Vor mai apărea însă surse care să distragă atenția – crize consumatoare de timp și energie apar peste tot, iar Joe Biden va avea parte și de critici cu privire la politica sa față de China. Un lucru este cât se poate de limpede însă – în turneul său asiatic, președintele Biden a cârmit nava Americii într-o nouă direcție, conchide Haaretz. În timp ce Xi Jinping, pe lângă pariul ne­fericit pe Rusia, pare a fi responsabil și de declinul economic chinez, pe fondul practicării unor politici in­flexibile în detrimentul pragmatismului, apreciază revista britanică The Economist.

În ultimele două decenii, China a fost cea mai im­portantă și constantă sursă de creștere a economiei globale. A contribuit cu un sfert la creșterea acesteia, înregistrând creșteri în 79 din cele 80 de trimestre din acest interval. În majoritatea perioadei de deschidere îmbrățișată de China după moartea lui Mao Zedong, Partidul Comunist Chinez (PCC) a adoptat o politică pragmatică de îmbogățire a țării, mixând reformele de piață cu controlul etatist.

Astăzi însă, economia chineză pare a fi în pericol. Pe lângă problema lockdownurilor care au angrenat un model al pornirii-opririi-repornirii economice, este și dorința lui Xi Jinping de a (p)reface capitalismul de stat. Dacă rămâne pe acest drum, China va crește mult mai încet și mai puțin previzibil, cu consecințe imense pentru întreaga planetă.

De altfel, 2022 este primul an din 1990 încoace în care China chiar are nevoie să facă toate eforturile pos­ibile pentru a reuși să crească economic mai mult decât SUA. Pentru Xi Jinping, momentul este cât se poate de important – la Congresul XX al Partidului Comunist Chinez, progra­mat la finalul acestui an, planul este de a fi reconfir­mat ca președinte pentru al treilea mandat consecutiv, ceea ce ar însemna să rupă practic norma de două mandate a predecesorilor săi de dată recentă.

Și același tip de zel ideologic se află în spatele celui de-al doilea șoc (pe lângă pandemie) care a lovit în creș­terea economică a Chinei. Este vorba de o serie de inițiative economice despre care Xi Jinping vor­bește ca fiind „noul său concept de dezvoltare“, menit să contracareze „schimbări extraordinare și fără pre­ce­dent în acest secol“ (cum ar fi ruptura sino-ameri­cană), în formularea liderului chinez. Obiectivele sunt raționale – ameliorarea inegalității, a monopolurilor și datoriei publice, pentru a asigura o dominație a Chinei în materie de noi tehnologii, dar și pentru a o forti­fica în fața sancțiunilor occidentale.

În ambele cazuri, Xi Jinping crede că partidul trebuie să preia inițiativa, iar implementarea a fost pu­ni­tivă și haotică. În realitate, noile reglementări nu au făcut decât să ducă la stagnarea sectorului IT, extrem de dinamic până de curând și cu o pondere de 8% în pro­dusul intern brut al Chinei. La fel, măsuri restrictive feroce asupra sectorului imobiliar, care contribuie cu o cincime la PIB, au dus la o prăbușire a finan­țării (unul dintre motivele pentru care vânzările de case au scăzut cu 47% în aprilie comparativ cu aceeași perioadă a anului trecut).

Guvernul de la Beijing speră că vastul program de stimulente economice aflat în lucru va putea asigura atingerea țintei de creștere de 5,5% în 2022 și liniști apele înaintea Congresului XX. Pe 19 mai, premierul chi­nez Li Keqiang le-a cerut oficialilor să acționeze decisiv pentru a reporni economia și implicit crește­rea, iar banca centrală a Chinei a redus dobânzile în cazul creditelor ipotecare. PCC a încercat să le dea asi­gurări marilor proprietari de afaceri și cel mai pro­babil va urma un program amplu de lucrări de infra­struc­tură finanțate cu obligațiuni de stat.

Chiar și așa, înainte de Congresul PCC care i-ar pu­tea extinde lui Xi Jinping puterea până în 2027, vulne­ra­bilitățile pe care le implică hegemonia unui singur om în a doua mare economie a lumii sunt vizibile de pe Lună (ca și Marele Zid Chinezesc).

„Five Eyes“, trecut și prezent

Alianța „Five Eyes“ s-a coagulat în peri­oada celui de-Al Doilea Război Mondial, când SUA și Marea Britanie au avut o relație strânsă în privința schimbului de informații.

• CINCI ȚĂRI. Astăzi, când este o alianță a serviciilor de informații din cinci țări – Australia, Canada, Marea Britanie, Noua Zeelandă și SUA – este considerată una dintre cele mai importante alianțe de acest tip din lume, bazată pe interesele comune ale celor cinci membri (așa cum a fost mai ales în timpul Războiului Rece, când ame­nințările sovietice au atins un nivel maxim).
• ATU. Piesa de rezistență a alianței este așa-numitul ECHELON – un sistem de supraveghere gigantic, operat de Statele Unite și folosit și de ceilalți membri ai alianței.

Acest articol a apărut în numărul 142 al revistei NewMoney.

FOTO: Getty