Războiul din Ucraina accelerează trecerea omenirii de la petrostate la electrostate

Mimi Noel 15/04/2022 | 10:25 Global
Războiul din Ucraina accelerează trecerea omenirii de la petrostate la electrostate

Efortul de a construi un sistem energetic mai curat și mai sigur este plin de riscuri și descurajant pentru unii. Dar de fiecare dată când există tentația renunțării, trebuie mereu repusă întrebarea-cheie – preferăm să depindem și pe viitor de Rusia lui Putin?

Regimul întunecat creat de președintele Vladimir Putin are în centru rezervele energetice ale Rusiei și anumite mărfuri, atuuri prin care menține șantajul la adresa Occidentului. O mare parte din cele 4.000 de miliarde de dolari obținute din exporturile de țiței și gaze în ultimii 20 de ani a fost folosită pentru a cum­păra arme care acum ucid ucraineni, dar și pentru a consolida un surogat de elită financiară care a tolerat fanteziile megalomanice ale liderului de la Kremlin.

În condițiile în care Rusia furnizează cam 10-25% din exporturile globale de țiței, gaz și cărbune, multe țări, majoritatea din Europa, rămân vulnerabile în fața șantajului practicat de Moscova. Pentru aceste țări, răz­boiul din Ucraina este un șoc care imprimă urgență maximă creării unui sistem energetic dependent de soare, vânt, reactoare nucleare și nu de sondele cla­sice de extracție.

Doar că nu trebuie să ne amăgim – noua eră nu va oferi o scăpare ușoară din ecosistemul actual definit de criză energetică și autocrație, după cum ne domolesc speranțele cei de la revista britanică The Economist.

Săptămânile de haos de pe piețele energetice încep să fie resimțite din plin de consumatori. Europa va ră­mâne în curând fără motorină, avertizează surse, iar Germania este pregătită să raționalizeze gazul n­a­tural pentru iarna următoare, în cazul în care Rusia taie aprovizionarea.

Numai că acum, când a sosit primăvara cu primele ei narcise, europenii răsuflă ușurați după luni de teamă că vor îngheța în case, sub amenințarea întreru­perii alimentării cu gaz de către Rusia. Dincolo de sta­rea de ușurare temporară, cu toții trebuie să ne înhă­măm la tranziția energetică. Europa ambițioasă vrea ca într-un an să micșoreze cu două treimi importurile de gaz din Rusia. În culise, guvernele și companiile caută soluții pentru a vedea cum vor face față urmă­toarei ierni.

Prima mutare evidentă ce ar trebui făcută ar fi o schimbare chiar și în comportamentul consumatorilor casnici – deși guvernele s-au dat peste cap pentru a gestiona situația de război și impactul asupra tuturor sectoarelor vieții, oamenii de rând nu dau semne că sunt dispuși să mai reducă standardele de viață (vezi criza din anii ’70, când prețul halucinant al petrolului a dus la o regândire a modului de viață occidental pentru omul de rând), avertizează publicația britanică.

Tranziție, da, dar când?

Prima reacție a guver­nelor a fost să repună în funcțiune unități de pro­ducție pe bază de combustibil fosil, nemaiținând cont de po­luare sau de orgoliu. La încurajarea Occidentului, cea mai mare firmă petrolieră din lume, Aramco, și-a crescut investițiile anuale la 40-50 de miliarde de dolari. Ba chiar, la un moment dat, președintele american Joe Biden s-a arătat prietenos față de dictatorul venezue­lean Nicolás Maduro, pro­babil vizând importuri mai mari de pe­trol de la un stat care în 2005 asigura 4% din exporturile mondiale de țiței.

Întrebarea pe termen lung pe care și-o pun cu toții este cât de repede pot fi abandonați toți combustibilii fosili? Strategia energetică anunțată luna aceasta de Uniunea Europeană are în vedere obținerea indepen­denței energetice față de Rusia până în 2030 – parțial, prin descoperirea de noi re­surse de gaz, dar și din dezvoltarea pro­­­ducției de energie din surse regene­rabile.

Energia nucleară revine la modă. Franța și-a anun­țat intenția de a construi șase noi unități nucleare. Pe 21 martie, Marea Britanie a făcut public faptul că va construi o nouă generație de reactoare modulare. Iar o nouă arhitectură a sistemului energetic, care să fie cât mai puțin poluant, promite și o ieșire din marea cap­cană a secolului – dependența de resursele statelor conduse de dictatori.

Chiar dacă geopolitica accelerează, iată, tranziția energetică, necesară oricum din rațiuni climatice, este limpede că nu va fi lipsită de riscuri. Va fi o tran­ziție care va scutura serios unele economii și va cauza noi de­pendențe pentru altele.

În funcție de cheltuielile alocate pentru zece re­surse naturale – inclusiv țiței și cărbune –, plus meta­lele folosite în generarea energiei, electrificarea industriei și transport, reiese că, odată cu eliminarea emisiilor de dioxid de carbon, aceste alocări vor scă­dea de la 5,8% la 3,4 % din produsul intern brut (PIB) până în 2040.

Potrivit simulării făcute de The Economist, peste ju­mătate din banii respectivi vor ajunge tot în cufe­rele autocrațiilor, dar și ale unor electrostate (cele care fur­ni­­zează metale „verzi“ – cupru și litiu). Primele zece țări producătoare vor cumula o cotă de piață de peste 75% din toate mineralele – altfel spus, producția va fi pe­riculos de concentrată.

Electrostatele, consecințe

Din această tran­ziție decurg două probleme. Prima, geopolitica mic­șo­rării industriei petroliere atrage după sine un risc: retragerea firmelor occidentale – din rațiuni ecologiste sau care țin de creșterea costurilor – va face ca până în 2040 cota de piață a Organizației Țărilor Exportatoare de Petrol (OPEC) plus Rusia să crească de la 45% la 57%. Implicit, acestea vor avea un cuvânt și mai greu de spus. Iar state precum Angola sau Azerbaidjan, care produc la costuri mai mari, vor fi margi­nalizate. Harta globală va fi astfel marcată de foste pe­trostate aflate în derivă.

A doua problemă – electrostatele în curs de apariție vor avea de dus propria luptă pentru accesul la re­surse și securizarea lor. Cheltuielile alocate me­talelor „verzi“ vor crește în următoarele două decenii, fiind necesară construi­rea unei infrastructuri noi (electrice). Efortul financiar s-ar putea să depă­șească 1.000 de miliarde de dolari anual până în 2040. Unii beneficiari, precum Australia, sunt bine echipați pentru a face față. Țări mai fragile însă, precum Congo sau Mon­golia, nu.

Industria minieră a fost o temă de cam­panie elec­torală în recentele alegeri din Chile și din Peru. Companiile globale de minerit sunt nemulțumite, iar lipsa de investiții a dus la scumpirea metalelor „verzi“ cu până la 64% anul trecut. La toate acestea se adaugă China, care vânează aceleași resurse, dar este mult mai tolerantă cu guvernele autocrate.

Așa cum se va întâmpla cu toate bunurile, prețurile în creștere vor atrage un răspuns al pieței, în cele din urmă. Deficitul va determina companiile să accelereze pe partea de reciclare și inovare. Apar noi modele de reactoare nucleare modulare de mici dimensiuni (SMR). Tesla, care folosește deja minerale pentru a dez­volta mașini electrice, dezvoltă și noi concepte de baterie (a încheiat un contract de aprovizionare cu Noua Caledonie, teritoriu din Pacific cu aproape 300.000 de locuitori, unde se află o zecime din re­zervele descoperite de nichel ale lumii). Iar în martie, compania canadiană Barrick a fost de acord să dezvolte o mină de cupru în Pakistan (o investiție de 10 miliarde de dolari).

Diversificare

Nu doar piețele vor reacționa, ci și gu­vernele trebuie să-și dubleze eforturile. Și cum autosuficiența e rareori o opțiune, diversificarea rămâne obiectivul major. Asta va însemna noi parteneriate. Pe 20 martie, Germania a început negocierile cu Qatar pentru gaz. Relansarea industriei nucleare în țările dezvoltate este cheia, doar și pentru că îi eliberează pe toți de dependența de tehnologiile chineză și rusă. În cele din urmă, țările bogate ar urma să ajute electrostatele să fie pregătite, oferindu-le modele de contracte care să asigure o împărțire corectă a veniturilor și să creeze fonduri suverane unde să fie parcate apoi profiturile.

În condițiile în care prețul energiei (petrol, gaze, elec­tricitate) a explodat, europenii nu prea au simțit direct efectele, pe fondul intervenției masive a guver­nelor lor (plafonări, subvenții, eliminare de accize la car­buranți, alte scheme de sprijin). Este o abordare păguboasă, de tipul „oricât ar costa, plătim“ (adop­tată, de altfel, și în contextul pandemiei de COVID-19), în care guvernele întâi achită factura și abia apoi încep să-și pună întrebări, comentează The Economist.

Apogeu inovativ

Devine aproape cert că războiul din Ucraina descătușează o cerere uriașă pentru teh­nologie curată, pe care America, foarte probabil, o va furniza curând. Pentru că războiul din Ucraina va reuși ceea ce nu a reușit pandemia (din stimulul financiar de 14.000 de miliarde de dolari, injectat în context pandemic de 19 țări și UE, doar 6% au fost direcționați către programe și proiecte de reducere a emisiilor cu efect de seră). În timp ce europenii caută să înlocu­iască gazul și țițeiul rusești, remediile pe termen scurt sunt de na­tură să crească prețurile și producția celor două re­surse.

Administrația Biden, care se laudă ca fiind cea mai ecologistă, își îndeamnă industria petrolieră să foreze. Și totuși, speranță există și mai ales dinspre SUA, unde sectorul tehnologiilor curate este în fierbere. Teh­nologiile curate au atras investiții de peste 87 de miliarde de dolari ale fondurilor de risc și de private equity doar într-un an, până în iunie 2021. Și chiar cu creșterea ratei dobânzilor, ritmul nu se va domoli.

Sunt trei forțe care împing noua realitate: teama oamenilor de schimbările climatice, angajamentele pe termen lung ale companiilor privind obiectivele de re­ducere a emisiilor de dioxid de carbon și impactul subevaluat al cadrului legislativ – vezi Legea politicii energetice din 2020, care a extins enorm rolul Minis­te­rului Energiei din SUA în cercetare-dezvoltare (R&D), și Legea infrastructurii din 2021, care a amplificat-o pe cea din 2020. Cele două legi se concentrează nu nea­părat pe tehnologiile mature (solar și eolian), ci pe dez­voltarea de noi tehnologii de care va depinde în mare măsură efortul global de eliminare a emisiilor cu efect de seră.

Pentru acest nou rol, Ministerul Energiei din SUA, până de curând o instituție dedicată armelor nucleare americane, a fost restructurat, iar unul dintre subse­cretari se ocupă acum exclusiv de inovație. Printre cele mai noi programe menite să accelereze dezvol­tarea de tehnologie curată sunt trei dintre așa-numi­tele „earth-shots“. Unul are drept obiectiv reducerea cu 80% a costului de producție al hidrogenului în ur­mă­torii zece ani. Un altul vizează reducerea costurilor de stocare în rețea cu 90%. Iar al treilea are ca scop dez­voltarea unor tehnologii capabile să ex­tragă carbonul din atmosferă.

Există și mult scepticism în jurul acestor eforturi. Rețeaua de 17 laboratoare naționale aflate în subordinea Ministerului Energiei din SUA este minunată, dar rezultatele în materie de comercializare a ino­va­țiilor lor sunt deplorabile. Chiar dacă au inventat celu­lele fotovoltaice, comercializarea cu succes a fost lă­sată în seama Japoniei, Germaniei și Chinei (sunt fabricate aici peste 70% din panourile solare). Iar după ce SUA au investit bani publici în dezvoltarea de vehicule electrice, după petro-șocul din 1973, de co­mer­cializare s-au ocupat mai degrabă companiile ja­poneze, chineze și europene.

Prin urmare, problema majoră a SUA este că, deși au o garnitură de genii în materie de inovație, nu știu apoi să finalizeze și să pună pe piață respectivele des­coperiri, după cum remarcă și Nikos Tsafos, de la Centre for Strategic and International Studies. Pentru a pune rapid pe piață tehnologii curate inovatoare, Americii i-ar lipsi două elemente – o politică de stat care să crească prețul poluării (implicit creează cere­rea pentru tehnologii care să scadă acest preț) și o po­litică industrială care să stimuleze aprovizionarea.

În scenariul optimist, criza energetică actuală ar pu­tea rezolva aceste două neajunsuri. Actuala criză deja a stimulat cererea europeană pentru tehnologie cu­rată americană. Logic este ca, văzând asta, Congresul american să adopte un cadru legislativ care să acce­lereze capacitatea Statelor Unite de a acoperi această cerere.

În Europa de Est, teama de Vladimir Putin transformase tranziția energetică într-un imperativ geopolitic chiar și înainte de momentul invadării Ucrainei. Polonia și România sunt foarte deschise față de reactoarele modulare, o tehnologie nedovedită deo­cam­dată, în care companiile americane experimentează încă. Războiul însă a făcut și mai atractivă promisiunea de a obține energie nucleară mai rapid, mai ieftin și mai sigur, în detrimentul liderilor actuali ai tehnologiei nucleare civile – Rusia și China.

Germania a anunțat nu doar investiții în noi unități pe bază de combustibil fosil, ci și în alternative non-fo­sile. Cele două noi terminale de gaz natural lichefiat (GNL) anunțate de cancelarul Olaf Scholz vor putea fi con­vertite ulterior în producția de hidrogen, o altă ino­vație care cel mai probabil va veni tot din SUA.

Oportunitate

Toate cele de mai sus indică faptul că trăim într-o oportunitate clară de a conecta cele mai avansate tehnologii curate (ameri­cane) cu continentul (Europa) și cele mai avansate po­litici climatice, care au nevoie de respectivele teh­no­logii pentru a deveni realitate. Administrația Biden pare să vrea să pro­fite de acest moment – întregul gu­vern caută să ac­­celereze tranziția energetică pe baza securității ener­getice și climatice. „Au ajuns să vor­bească despre schimbările climatice inclusiv ex­perții diplomatici care în general evitau subiectul“, după cum remarcă unii oficiali de la Casa Albă.

Întrebarea este dacă acest spirit se va face simțit și se va materializa și în Congresul Statelor Unite. Un lucru e sigur – politicile privind securitatea națională, lanțurile de aprovizionare, energia și clima sunt profund interconectate și pot oricând inspira coaliții-surpriză în forul legislativ american.

Când și cu ce preț

Dilema privind aprovizio­narea cu gaz rusesc aparține mai ales statelor din Europa Centrală și de Est.

  • ALTERNATIVA. Noua strategie a Uniunii Europene de a se decupla de re­sursele Rusiei (RePowerEU) prevede investiții în surse alternative care să acopere cele 150 de miliarde de metri cubi de gaz importate anual din Rusia. Până la finalul anului, UE va reuși să acopere din alte surse 100 de miliarde de metri cubi de gaz, impor­tând mai ales gaz natural lichefiat (50 de miliarde de metri cubi – din SUA, Qatar, Egipt și Africa de Vest), dar și gaz din Azerbaidjan, Algeria și Norvegia (10 miliarde de metri cubi).
  • RETICENȚE. Și țările din grupul de la Visegrád – Ungaria, Polonia, Cehia și Slovacia – și-au ameliorat vizibil cri­ti­cile la adresa politicii climatice a Uniunii Europene. De­pendența de peste 50% de gazul rusesc a acestor țări face ca alternativa nucleară să rămână în centrul strategiei lor.

Acest articol a apărut în numărul 137 al revistei NewMoney.

FOTO: Getty

Are o experiență de peste zece ani în jurnalism. A început la agenția națională de presă Rompres, iar în 2006 s-a alăturat echipei care se ocupa de ediția în limba română a publicației americane BusinessWeek. În 2007, a completat echipa de jurnaliști care pornea revista de afaceri Money Express. Domeniile acoperite au variat, de la retail la FMCG, farma, fonduri de investiții, fuziuni și achiziții, IT&C. A realizat interviuri cu cei mai proeminenți oameni de afaceri români, antreprenori locali, dar și cunoscuți oameni de afaceri străini, precum directorul executiv al Microchip, Steve Sanghi, sau fostul director executiv al Sony America, Michael Schulhof. Mimi Noel lucrează ca Account Manager la AMICOM din 2012. La NewMoney, se ocupă de subiectele internaționale.