Război fără sfârșit: O analiză a tensiunilor istorice dintre Palestina și Israel
O incursiune a forțelor israeliene de poliție în moscheea Al-Aqsa din Ierusalim în chiar prima zi a Ramadanului, 13 aprilie, ignorată de mai toată lumea, a fost scânteia celui mai recent conflict care a izbucnit între israelieni și palestinieni după ani de pace. De ce tocmai acum?
Noua criză din Orientul Mijlociu s-a petrecut într-un moment în care guvernul israelian se afla în criză, luptând să supraviețuiască, Hamas căuta să-și sporească rolul în interiorul mișcării palestiniene, iar palestinienii de rând își afirmau propriile valori și idealuri, comentează o analiză a publicației americane The New York Times.
Au trecut 7 ani de la ultima ciocnire de luat în seamă cu Hamas, 16 ani de la ultima intifadă. Nici măcar recunoașterea de către Washington a Ierusalimului drept capitala Israelului nu a generat revolte și nici momentul în care patru state arabe au normalizat relațiile cu Israelul (Acordurile Abraham din 2020), deși existase un consens istoric că nu o vor face până când conflictul israeliano-palestinian nu va fi fost rezolvat. Era normal ca palestinienii să se simtă tot mai abandonați de comunitatea internațională, remarcă și analiza din Foreign Affairs.
În plus, criza abia încheiată vine însă după ani de blocade și restricții impuse în Gaza, după decenii de ocupație a Cisiordaniei și, la fel, ani de discriminare a arabilor din Israel, o spune Avraham Burg, fost președinte al parlamentului israelian și fost președinte al Organizației Mondiale Sioniste. Toate elementele erau acolo, era nevoie doar de o scânteie. Și acea scânteie a fost incidentul aparent minor de la moscheea Al- Aqsa, explică tot el.
Bombardamentele israeliene au distrus infrastructura, tensiunile etnice au dus la escaladarea fără precedent a ciocnirilor dintre arabi și evrei, poliția israeliană și coloniștii din Ierusalimul de Est au blocat accesul musulmanilor în locurile sfinte, au fost planificate evacuări masive ale familiilor arabe din Shaikh Jarrah.
Și în Cisiordania, tensiunile erau la cote ridicate – pe 18 mai, multe orașe palestiniene au fost cuprinse de revolte. Însă, aici, situația este ținută sub control de efortul comun al forțelor israeliene și ale Autorității Palestiniene (AP).
Această dinamică a fost imprimată din momentul în care Israelul a invadat Gaza în 2014, comentează Foreign Affairs. A fost sfârșitul oricărei speranțe de a soluționa conflictul, așa cum încerca secretarul de stat american de la acel moment, John Kerry.
După 2014, relațiile dintre cele două tabere s-au înrăutățit. Perspectiva soluției a două state vecine a pălit tot mai mult spre imposibil pe termen scurt sau mediu. Conștient de această stare de fapt, Israelul, mai ales după venirea la Casa Albă a lui Donald Trump în 2016, a început să-și afirme tot mai puternic noile interese. Coloniștii israelieni s-au extins în noi zone din Cisiordania, iar Israelul a reluat politica de confiscare a terenurilor deținute de palestinieni și demolarea caselor acestora. Până prin 2019-2020, numeroși israelieni au început să ceară anexarea a bucăți extinse de teritoriu nou fără ca palestinienii să primească drepturi egale.
Armistițiul dintre Palestina și Israel
După negocieri în culise zile la rând pentru a se ajunge la armistițiu, Casa Albă a dat asigurări că actorii relevanți s-au angajat să-l respecte. Atât Israel, cât și Hamas au pretins victoria pe 21 mai după 11 zile de ciocniri, numai că va fi nevoie de ani pentru a reconstrui Gaza după dezastrul lăsat în urmă – parcă ar fi fost măturată de un tsunami, avertizează observatorii în respectarea drepturilor omului și analiștii internaționali.
Oficiali palestinieni vorbesc de zeci de milioane de dolari costuri de reconstrucție. Pentru Israel, conflictul încheiat recent ar putea frâna serios recuperarea economică după o altă luptă dificilă – cea cu pandemia, comentează într-o amplă analiză Reuters.
Invocând temerea că Hamas, gruparea islamistă care controlează Gaza, ar avea în continuare acces la arme și și-ar putea reface arsenalul, o altă problemă rămâne blocada impusă de Israel și Egipt, fapt care perpetuează dezastrul lăsat în urmă. Evident că victimele directe ale acestor restricții sunt cele două milioane de palestinieni.
După armistițiu, președintele american Joe Biden anunța că vor fi trimise de urgență ajutoare în Gaza și că se va coordona cu Autoritatea Palestiniană (rivalul organizației Hamas susținut de Occident și entitatea care controlează Cisiordania) pentru a împiedica gruparea islamistă să-și refacă arsenalul de luptă.
Într-o apariție televizată, premierul israelian Benjamin Netanyahu a spus că a fost serios afectată capacitatea Hamas de a lansa rachete împotriva Israelului. Forțele israeliene au distrus rețeaua de tuneluri, fabrica de rachete, atelierele și depozitele de arme, ucigând totodată 200 de militanți Hamas, printre care și 25 de membri de vârf ai organizației.
„Hamas nu se mai poate ascunde. Este o mare realizare pentru Israel“, a comentat Netanyahu. „Am eliminat o mare parte din eșalonul de comando jihadist. Dintre cei care nu au fost încă eliminați, știu că mâna noastră lungă poate ajunge la ei, oriunde s-ar ascunde“, a amenințat premierul israelian.
Iranul, care nu recunoaște Israelul și susține Hamas, pretinzând că i-a transformat arsenalul de luptă, a anunțat că „organizația palestiniană a obținut o victorie istorică“, iar Garda Revoluționară a avertizat Israelul să se mai aștepte la „lovituri mortale“.
Ce urmează
Ramificațiile celui mai recent val de violențe dintre israelieni și palestinieni vor fi de durată și profunde, comentează și Foreign Affairs. Cea mai mare dramă este poate aceea că reconfirmă printre israelieni, palestinieni și în comunitatea occidentală sentimentul că demersurile de pacificare a celor două popoare s-au cam sfârșit, cel puțin în viitorul apropiat.
Nu a fost un conflict planificat, consideră cei de la Foreign Affairs. A fost apogeul unui cumul de pași mici, dar importanți, care nu ar fi dus neapărat la violență. Cu toate acestea, cocktailul realizat cu dinamica politicii din Israel și din teritoriile palestiniene, cu eșecurile internaționale și cu deteriorarea relațiilor dintre cele două tabere a fost amestecul exploziv care a declanșat cele mai recente violențe. Iar consecințele vor fi de durată.
Hamas iese din acest nou val de ciocniri întărită, în timp ce Autoritatea Palestiniană și președintele ei, Mahmud Abbas, ies mai slabi.
Violența dintre israelieni și arabii din Israel se va atenua, dar sentimentul arabilor legat de discriminarea sistemică se va adânci, la fel și convingerea că orice efort de a încerca să fie priviți echitabil în Israel este zadarnic. Rolul simbolic al Ierusalimului va crește, adâncind implicit dimensiunile religioase ale conflictului. Este practic o revenire la o fază mai veche a istoricului conflict. Începutul lui mai 2021 a întărit convingerea că demersurile diplomatice de a aduce pace sunt futile, iar violența sporadică – inevitabilă.
Consecințele de acum
În ultimii ani, Ierusalimul a fost hârtia de turnesol. După recunoașterea de către SUA a orașului drept capitala Israelului în 2017, acesta din urmă a accelerat procesul de anexare și a intensificat eforturile de a schimba statu-quoul locurilor sfinte ale orașului.
Dincolo de restricționarea accesului palestinienilor în complexul care găzduiește moscheea Al-Aqsa (dublat, în schimb, de lărgirea accesului israelienilor evrei), de evacuarea arabilor din Ierusalimul de Est și de promovarea în oraș a unei agende naționalist-religioase tot mai puternice s-au făcut pași pentru marginalizarea cetățenilor israelieni de etnie arabă, inclusiv prin decizii legislative.
Politicienii de dreapta, inclusiv premierul Netanyahu, au incitat uneori la ură și teamă față de arabii din Israel. Și față de reprezentanții acestora din Knesset (parlamentul israelian). Totodată a crescut rata criminalității în comunitățile arabe, unde existau deja probleme socio-economice (blocadele succesive și restricțiile au dus rata șomajului în Gaza la 50%).
De cealaltă parte, politica palestiniană a fost sabotată de propriile slăbiciuni. În ultimii ani, Autoritatea Palestiniană a subminat încrederea publică în propria capacitate de a guverna. Fără a mai organiza alegeri generale din 2006, Autoritatea Palestiniană a erodat domnia legii, sistemul juridic, libertatea presei și a redus spațiul de acțiune al societății civile. Rezultatul? Creșterea nemulțumirii publice și a presiunii ca președintele Mahmud Abbas să plece de la putere. Apoi, să ne uităm la acțiunile Hamas din Gaza – organizația a devenit tot mai nemiloasă în contextul erodărilor amintite mai sus.
Coliziunea
Ei bine, la început de mai, toată această dinamică dintre israelieni și palestinieni și din interiorul comunității palestiniene a intrat pe curs de coliziune. Scânteia cea mai clară – politicile Israelului în locurile sfinte musulmane din Orașul Vechi și lupta demografică avându-i ca țintă pe palestinieni în restul Ierusalimului de Est ocupat.
Scena era, așadar, pregătită. Au venit apoi ciocnirile din timpul Ramadanului în urma schimbărilor impuse la Muntele Templului (la Haram al-Sharif) și în privința accesului la Poarta Damascului. Nu a fost tot. Plutea în aer iminenta evacuare a rezidenților palestinieni din cartierul Shaikh Jarrah de către coloniștii evrei. În acest context, în primă fază, locuitorii Ierusalimului de Est, palestinieni și arabi israelieni au ieșit să protesteze pașnic. Mai există însă un motiv pentru care totul a degenerat în urâta ciocnire din prima parte a lunii – decizia Israelului de a împiedica organizarea de alegeri în Ierusalimul de Est, programate pentru 22 mai, încălcând astfel obligația de a le facilita chiar, conform înțelegerii din Acordurile de la Oslo din 1993.
Fără să-și dea seama poate de implicații, Mahmud Abbas a decis să anuleze și alegerile din cadrul Autorității Palestiniene, promițând să le organizeze în momentul în care Israelul revine la planul inițial. Decizia a sporit tensiunile interne existente deja – cei mai mulți candidați palestinieni au respins decizia, la fel a făcut și Hamas. Evident că mulți au suspectat că motivul real din spate a fost teama lui Abbas că va pierde alegerile și că va fi forțat să împartă controlul asupra parlamentului cu trei cunoscuți foști lideri ai organizației Fatah (Mișcarea Națională pentru Eliberarea Palestinei) – Muhammad Dahlan, Marwan Barghouti și Nasser al-Qudwa.
Opozanții lui Abbas au susținut că palestinienii nu ar trebui să acorde Israelului drept de veto asupra alegerilor lor, ba chiar au pledat pentru forțarea Israelului să permită votarea în Ierusalimul de Est. Lovitura decisivă a dat-o incapacitatea organizației Hamas de a și coagula o alianță care să contracareze decizia lui Abbas de a anula scrutinul. Și aici motivul este simplu – mai nimeni nu a vrut să fie văzut drept aliat al organizației Hamas. Implicit, și strategia pe termen lung a Hamas a fost din plin lovită – reintegrându-se în procesul politic prin aceste alegeri, gruparea spera să se relegitimeze și să scape de povara guvernării Gaza.
Din păcate, o conducere mai belicoasă a preluat inițiativa și în cadrul organizației Hamas. Escaladarea intervențiilor brutale ale poliției israeliene în Al-Aqsa și iminentele evacuări din Shaikh Jarrah le-au oferit ocazia celor din Hamas de a atinge două obiective – să-l pedepsească pe Abbas, făcându-l irelevant politic, și să pedepsească Israelul pentru politicile duse contra palestinienilor în Ierusalimul de Est și pentru decizia de a bloca alegerile locale. Atingând aceste două obiective, Hamas demonstra că se află alături de palestinieni, în timp ce Abbas cedează în lupta pentru Ierusalim. Iar gruparea chiar a mers până acolo încât să pornească un război, apărând orașul și moscheea Al-Aqsa. Așa s-a ajuns la primele rachete lansate pe 10 mai împotriva mai multor orașe israeliene.
Cum rămâne cu pacea?
S-ar putea spune că nu Hamas a pornit confruntarea recent încheiată. Hamas doar a capitalizat tensiunile crescânde cu scopul de a-l îndepărta pe Abbas de la putere. Tot ce am expus mai sus a creat un lanț al reacțiilor pe care niciuna din părți nu l-a anticipat însă. Dacă alegerile nu ar fi fost blocate, ciocnirile din Ierusalimul de Est ar fi continuat, dar ar fi fost mai puțin periculoase. Hamas, Fatah și alte grupări ar fi fost prea ocupate să-și mobilizeze electoratul și mai ales Hamas nu ar fi subminat acest context electoral, pentru a-și asigura obiectivul de relegitimare și reintegrare în procesul politic. Odată anulate alegerile, s-a creat scena perfectă pentru violențele ce au urmat.
Cu cele întâmplate, întrebarea tuturor este ce se mai alege acum de planul de pace pe termen lung. Pe frontul israeliano-palestinian, este posibil ca soluția celor două state să fi primit o lovitură mortală.
Date fiind demersurile israeliene de a marginaliza Autoritatea Palestiniană și pe Mahmud Abbas, va fi dificil de menținut pacea și în Cisiordania, în măsura în care se simt focare de conflict din loc în loc. Adăugând și retorica anexării, se poate spune că niciun guvern israelian de dreapta nu va fi dispus și nu va putea să reia procesul politic al negocierilor cu conducerea Autorității Palestiniene.
Acasă, Mahmud Abbas se va menține la putere doar dacă va împiedica în continuare organizarea de alegeri. Numai că, pe fondul adâncirii nemulțumirii populare, scade capacitatea forțelor de securitate ale Autorității Palestiniene de a menține controlul. Furia publică s-ar putea canaliza chiar împotriva acestei organizații. Abbas, Fatah și Autoritatea Palestiniană vor pierde și bruma de încredere publică de care se mai bucură.
Organizarea de alegeri și reformele politice sunt singura cale de a menține legitimitatea sistemului. Iar cei care împiedică alegerile pe motiv că Abbas le va pierde sau pentru că Hamas s-ar legitima prin scrutin nu iau în calcul consecințele pe termen mediu și lung – ignorarea problemei de fond și punerea la zid a Hamas în Gaza nu este deloc soluția, mai comentează Foreign Affairs.
Fix în noul context, Mossadul și-a anunțat public noul director. Este vorba de un veteran al serviciului secret, David Barnea (56 de ani), despre care mass-media israeliană afirmă că este specializat în recrutarea de agenți împotriva Iranului și a Hezbollahului libanez. Barnea vine din poziția de director adjunct și îi va lua locul din 1 iunie lui Joseph (Yossi) Cohen, artizanul, printre altele, al Acordurilor Abraham cu statele arabe. Din 2013 și până în 2019, când a devenit numărul doi în Mossad, Barnea a comandat divizia Tzomet, despre care presa israeliană afirmă că recrutează și dirijează agenți.
Revenind la pacea din Orientul Mijlociu, Foreign Affairs expune un adevăr nerostit, dar evident – chiar și implicându-se comunitatea internațională și statele arabe, nimeni nu va avea capacitatea sau voința politică de a forța Israelul să respecte legislația internațională sau pe Abbas și Autoritatea Palestiniană să respecte normele bunei guvernări. Doar israelienii, respectiv palestinienii pot face asta pentru ei înșiși.
Bilanț
Egiptul este statul care a mediat fragilul armistițiu dintre israelieni și palestinieni în conflictul sângeros din mai, primul major după șase ani de pace.
- CIFRELE MORȚII. Bilanțul celor mai recente violențe – 248 de morți, dintre care 66 de copii, și peste 1.900 de răniți. Ambele tabere au tras în jur de 4.350 de rachete, din care cam 640 nici nu au trecut granița, căzând tot în Gaza. Dintre cele care ar fi amenințat Israelul, autoritățile militare susțin că 90% au fot interceptate de sistemul mobil de apărare Iron Dome.
- UMBRELA DE SECURITATE. Iron Dome este din 2011, anul punerii oficiale în funcțiune, garanția de securitate a Israelului. SUA au cheltuit în total, din 2011 încoace, 1,6 miliarde de dolari pentru a sprijini dezvoltarea acestui sistem. Costul unei rachete interceptare este de 40.000-50.000 de dolari.
Acest articol a apărut în numărul 117 al Revistei NewMoney
FOTO: Getty