Rapsodiile plictiselii

Lansarea unei cărţi e nu atât o formă de-a cocheta cu notorietatea, cât un exerciţiu impus din progra­mul gimnasticii editoriale. O convenţie, un protocol de multe ori silnic, dar pe care publicul încă îl pân­deşte, victimă a reflexului condiţionat. La prima vedere, isprava nu s-ar cuveni să uzeze cortexul. În fond, lansarea de carte nu ţine de fizica nucleară. Ţintele sunt clare şi la vedere: ai de impus un autor, o colecţie sau o editură. Ce trebuie să obţii? Interes, simpatie şi decizia de cumpărare a produsului, mai ales dacă vine însoţit de autograf. Ce trebuie să eviţi? Plictiseala. Adică perdeaua de mătasea-broaş­tei care ascunde un fund de apă pe care lâncezesc vietăţi injectate cu suficienţă. Simpla rostire a cuvântului „lansare“ te duce cu mintea spre o traiectorie înaltă, spre o verticală a minţii, spre o detentă impe­tuoasă. Când (te) lansezi, tatonezi tăriile şi porţi în fibra gândului tău aluzia zborului.

Ratări. O lansare se poate însă rata din mai multe motive. Unul dintre ele se leagă de blazarea care îneacă anumiţi oameni din ceea ce se cheamă „industria cărţii“. Când îţi percepi singur menirea ca pe o corvoadă, când alungi buna-dispoziţie şi pui în locul ei ursuzenia mahmură, ai pierdut partida. Acelaşi efect îl obţii şi când priveşti totul de pe meterezele propriei superiorităţi, sătul până la ne­vro­ză de hatârurile pe care le faci întruna unei asistenţe care, vezi bine, nu te merită. Asta se pe­trece la evenimentele desfăşurate sub semnul palorii docte, al ţâfnei şi al agasării. Consecinţa lor e un spectacol al acrelii cu ştaif, jucat pe o scenă pe care diverse piese de muzeu par mirate de faptul că încă au puls.

Un alt motiv pentru care o lansare poate fi ratată ţine de inadecvare. Ea îmbracă forme variate, însă rezultatul e unul şi acelaşi: chixul. Una dintre ina­decvări ţine de locul unde urmează să aibă loc evenimentul. Organizatorul a aflat că e nevoie de zvâcnetul originalităţii, de un spaţiu inedit, de o anume delimitare de lansările şablonarde. Ce nu pare să ştie e riscul căruia i se expune printr-o alegere proastă. Eforturile lui de evitare a librăriei ca spa­ţiu de lansare produc, din această cauză, efecte de tipul căderii în ridicol. Prospeţimea n-are nimic de-a face cu tembelismul. Nu poţi organiza lansarea unei filocalii într-o cârciumă sau pe cea a unei cărţi despre sex într-o catedrală, oricât de mult ai vrea să te impui atenţiei. A doua inadecvare îi vizează, nu întotdeauna, dar frecvent, pe vorbitorii aleşi de editor. Persistă în lumea cărţii de la noi prejudecata că reuşita unei lansări depinde ombilical de carura academică a oratorilor, de cartea lor de vizită pe care stau înghesuite iniţiale importante, dovezi ale catedrelor, doctoratelor şi acoladelor universitare. Cu puţine excepţii, rezultatul întâlnirii dintre un profesor străjuit de titluri şi asistenţa prezentă la lansare e cufundarea acesteia din urmă în letargie, tangaj soporific, disconfort comatos sau leşin. Asta şi fiindcă invitatul se ia foarte în serios. Îi ceri să spună două fraze despre o carte, iar el scoate din buzunar un snop de pagini scrise la un rând şi jumătate cu corp mic, pe care prinde să le citească nemilos, de obicei pe tonul unei centra­liste de ţară care-i spune mătuşii din Horodiştea că nu-i poate face legătura cu nepoata din Adjud.

La celălalt capăt al scalei se situează habarnistul gureş şi dezinvolt, care nici măcar nu s-a informat despre ce urmează să vorbească, dar căruia îi place enorm să se-audă. Uşurinţa frazării îi îngă­duie să gloseze interminabil pe orice temă, de la meteoritul tungus la Constanta lui Planck, de la ti­grii tamili la corupţia organismelor olimpice şi de la jeleuri la andropauză. Zestrea de histrion îl îm­pinge spre o gesticulaţie luxuriantă, iar dorinţa de-a epata îl transformă într-o moară de citate reproduse şugubăţ, cu clipiri complice spre auditoriu. Discursul lui pendulează între exaltarea cu accente de delir şi bufonadă. Văzându-l, ai impresia că ai nimerit peste cineva care, adorându-se pe sine, ţine să-i convingă şi pe ceilalţi să-l adore.

De evitat. Riscul suprem al lansării de carte îl reprezintă actorul invitat să citească un fragment. Rod al unei selecţii judicioase, fragmentul e, în şai­zeci la sută dintre cazuri, cel mai searbăd din în­tregul op. Cât despre lungimea lui, ea curtează infinitul, spre încercănarea definitivă a unei asistenţe pe care bunul-simţ o opreşte să arunce prosopul şi să declare abandonul. Actorul citeşte cu glasul unui agent de asigurări care trece în revistă clauzele din contract scrise cu litere foarte mici. Forţa lui de seducţie e aceeaşi cu a unui ecler uitat la soare şi strivit de roata unei căruţe. Lectura e lungă, mono­cordă, adormitoare. Te-ai simţi incomparabil mai bine aşteptând căderea unei frunze din copac sau uscarea vopselei pe un perete proaspăt zugrăvit, dar n-ai ce face. Scăparea din capcană e imposibilă. După trei veşnicii, când închide în fine cartea, pre­gătit să înfrunte ropotele de aplauze ale supravie­ţuitorilor, actorul întreabă cu o modestie jucată: „Să vă mai citesc?“ Sigur, răspunsul ar trebuie să fie „Doamne fereşte!“, numai că înălţimea şi eleganţa evenimentului te obligă să murmuri duios: „Vai, cum să nu, se poate?“

Prozator, traducător și jurnalist sportiv, Radu Paraschivescu realizează emisiunea „Pastila de limbă” la Digi24.
← Close