Radu Paraschivscu, despre sensurile nebănuite ale sintagmei „cea mai râvnită carte”
Scriitorii şi artiştii sunt, cu excepţiile cuvenite, naturi orgolioase. În plus, au în genă un cromozom care-i împinge spre un narcisism vecin uneori cu delirul. Unul e convins că se poate uita de sus la restul breslei, plimbând deasupra confraţilor priviri compătimitoare. Pe al doilea îl apucă râsul la auzul altor nume. În fine, al treilea declară că peste trei sute de ani urmaşii celor care-i cer astăzi un autograf se vor îmbogăţi fabulos după scoaterea autografului la licitaţie. Nu există lege care să interzică sau să împiedice autoadorarea. Ar putea s-o facă doar simţul ridicolului sau al măsurii, însă pentru asta e nevoie de o biată condiţie prealabilă: trebuie să le ai.
Eul auctorial. Unul dintre clişeele care însoţesc târgurile de carte vede în aceste manifestări veritabile „sărbători ale cărţii“. De câte ori îmi cad sub ochi cele trei cuvinte, mă gândesc la alte două, puse împreună de Dorin Tudoran: „suveranul poncif“. O fi sărbătorească întâlnirea dintre carte şi cititor, nu zic ba, însă altul e spectacolul de neratat la târgurile româneşti. Este vorba de felul în care izbutesc unii autori să fie şi modele, şi sculptori ai propriilor statui. Nu-i deloc simplu să pozezi pentru tine însuţi, ba să-ţi mai şi reproşezi că nu te-ai redat cum trebuie. Că piatra dăltuită nu respiră destulă trufie. Că nu jupâneşti prin alonjă sculpturală peste cei care te surclasează în viaţa de zi cu zi – şi nu doar ca înălţime fizică.
Şi dacă statuia tot nu domină ansamblul, să nu intrăm în panică. Să ne bucurăm. Gaudeamus, cum ar veni. Există întotdeauna soluţii de dilatare a eului auctorial, mai ales când e multă lume de faţă şi se împart premii. Soluţiile ţin, în contextul dat, de cuvinte. Iar unul dintre cuvintele care pansează orgoliul rănit sau supurând este „râvnirea“. Cu iuţeală de mână şi nebăgare de seamă, ca în scamatoriile de altădată ale lui Iosefini, se pune la copt, cu acordul celor care distribuie premiile, o plăcintă botezată „Trofeul pentru cea mai râvnită carte“. Trofeul se înmânează autorului fericit, cei prezenţi la decernare bat din palme, iar cârcotaşii zâmbesc pe furiş şi dau cep butoiului cu întrebări.
Iat-o pe prima: ce înseamnă „cea mai râvnită carte“? A râvni sau a jindui înseamnă „a dori un lucru din toată inima“, fără ca asta să implice procurarea lucrului dorit. Altfel spus, cine râvneşte are sau nu obiectul jinduit. Nu e deloc obligatoriu să-l achiziţioneze. Poate că e prea scump pentru buzunarul lui, poate că i l-a promis cineva cadou, poate, poate, poate. Eu, de pildă, râvnesc să am o căsuţă lângă mare în orăşelul Cassis din Provence, dar locuiesc mai departe într-un bloc fără lift din Titan. Marele avantaj al acestei situaţii este că nu plătesc facturi în Provence, ci în Sectorul 3.
A doua întrebare: cum se cuantifică râvnirea? Care sunt mecanismele de ierarhizare a cărţilor, maşinilor, vilelor sau femeilor râvnite? Cum stabileşti că Emily Ratajkowski e mai râvnită decât Thylane Blondeau? Cum decizi că Adriana Lima (sau Amber Heard sau Liza Soberano sau altcineva) e cea mai râvnită femeie din lume? Răspunsul e simplu şi sec: nu poţi. Pur şi simplu nu ai cum. Nimeni nu poate să-i întrebe pe toţi oamenii planetei (sau măcar pe toţi amărâţii de bărbaţi) cum arată clasamentul lor personal în materie de râvnire.
A treia întrebare: să fie oare râvnirea sinonima cumpărării? Nici pomeneală. Dac-ar fi fost aşa, trofeul în chestiune s-ar fi acordat pentru cea mai vândută carte, nu pentru cea mai râvnită. Iar lucrurile ar fi fost simple. Editurile serioase pot dovedi câte exemplare au vândut din titlurile puse la dispoziţie, cu ajutorul caselor de marcat. În plus, editura unde a apărut „cea mai râvnită carte“ a apucat să declare public că volumul cel mai vândut de la standul ei a fost autobiografia unei soţii de fost preşedinte american. Prin urmare, a râvni nu înseamnă şi nu are cum să însemne a cumpăra. Cea mai râvnită carte e, aşa stând lucrurile, o simplă strategie de împrăştiat praful celebrităţii literare în ochii naivilor. Cu bună ştiinţă sau fără să-şi dea seama, editura a adus dovezi în sprijinul acestui gând.
A patra întrebare: este autorul plătit în funcţie de cât îi este de râvnită cartea? Haida-de! Plata drepturilor de autor constă într-un procent din tirajul vândut, nu din cel râvnit. Altfel spus, dacă ai o carte râvnită de 300.000 de oameni şi ţi-o cumpără 17 oameni, procentul se va calcula din cele 17 exemplare.
Monumentul autopromovării. Singurul lucru neclar până la ora asta e atitudinea juriului care a premiat un produs imposibil de evaluat cu instrumente precise. Ce a stat în spatele deciziei de premiere? Buna-credinţă însoţită de candoare, neatenţia, indiferenţa sau complicitatea? A înghiţit juriul pe nemestecate un comunicat scris cu meşteşug şi ambiguitate sau l-a redactat el însuşi? Dacă motivaţia de premiere îi aparţine, i-aş recomanda mai multă atenţie la sensul cuvintelor (suntem totuşi la un târg de carte, nu de utilaje agricole). Dacă autorul comunicatului avizat sau nu de editură e premiantul însuşi, ne întoarcem la titlu. Şi constatăm că felul cum râvneşte un cititor o carte fără s-o cumpere oglindeşte îmbrăţişarea de sine a unui orgolios care lucrează cu dalta şi ciocanul la monumentul autopromovării.
Foto: Mediafax
