Radu Paraschivescu: Scurtă analiză despre cei care știu ceea ce nu știu și nu se tem de ridicol

Acest articol a apărut în numărul 58 (4– 17 februarie 2019) al revistei NewMoney

Butada e veche și-l prezintă astfel pe specialist: „Acea persoană care știe din ce în ce mai mult des­pre din ce în ce mai puțin, până când va ajunge, într-o bună zi, să știe totul despre nimic“. La antipodul acestui personaj cu nișa de competență în perpetuă îngustare stă multicalificatul, polispecia­listul, omniexpertul, atotștiutorul (cu literă mică, spre a-l deosebi de omologul lui din înalturi).

Pe vremuri, Nicolae Ceaușescu inventase, ajutat de strădaniile câtorva zurgălăi encomiastici, o for­mulă care înfruntase vremurile: „Omul nou“. De ce? Din două motive mari și proaste. Primul: societatea socialistă însăși, cea care trebuia să pregătească decolarea spre biruinţa de pe urmă a comunismului, era „multilateral dezvoltată“. Al doilea: enciclopedismul nefiind la îndemâna oricui, mimarea competen­ței făcea din tine o piesă căreia i se puteau schimba locul și rostul din angrenaj la orice oră.

Falsa policalificare a omului nou a consacrat, în politica românească de dinainte de 1989, acea me­todă de primenire forțată a guvernelor cunoscută drept „rotația cadrelor“. Asta însemna trecerea de la Cultură la Industria Constructoare de Maşini și de la Transporturi la Interne prin ordin emis de Cabinetul 1 sau 2. Se vede treaba că strategia a dat roade, din moment ce se recurge la ea și astăzi, când poți să fii la Mediu după ce-ai fost la Fonduri Europene și la Justiție după ce-ai fost la Interne. Spre a nu mai spune că doar într-o lume vesel-smu­cită ca a noas­tră ar fi cu putință ca ministrul muncii să ră­mână șomer.

EFECTELE. Forța reziduală a omului nou din comunism are efecte și astăzi. Unul dintre ele este convingerea (de multe ori, autoindusă) a aproapelui că se pricepe la toate. Al doilea, derivat din primul, constă în incapacitatea de a spune „nu ştiu“. Primul efect se verifică cel mai bine la televizor, în dezbateri sau în simple taclale, când moderatorul umple studioul cu trei, patru sau mai mulți dătători cu părerea.

În supărător de multe cazuri, competența e ulti­mul criteriu care joacă în favoarea invitatului. Şi-atunci, cum de ne trezim cu el în platou? De ce este chemat? Și ce speră să obțină moderatorul? La ultima întrebare, răspunsul e simplu: audiență și, dacă se ivește ocazia, scandal, balamuc, poale ridicate în cap, umor de autobază şi injurii.

În ceea ce privește chemarea la emisiuni, ea se face în orizontul unor argumente care provoacă stupoare. De pildă, un invitat adoră, conform propriei lui declarații, să fie solicitat la diverse posturi TV, indiferent de tema discuției și de companie. Un altul se plictisește acasă. Un al treilea vrea să devină recordmenul pe țară al aparițiilor. Un al patrulea știe că-i face o bucurie mamei sau soacrei înfățișându-se public. Câte bordeie, atâtea obiceie și câte bordeluri, atâtea cerneluri cu care se scrie motivația.

În aceste condiții, minima rezistență devine o condiție subînțeleasă. Moderatorul știe că nu prea mai trebuie să se pregătească pentru emisiune, invitații știu că pot clămpăni în legea lor. Asta, mai cu seamă în lumea noului om nou, care nu numai că se pricepe la toate, ci și ține morțiș să-şi probeze pri­ceperea. Aşa ajungi să chemi o profesoară de matematică să vorbească despre gândacul de Colorado, un compozitor de muzică ușoară să-și dea cu părerea despre structura de rezistență a podurilor și un cobzar să discute (semi)doct despre acceleratorul de particule.

Și de ce ne-am mira? Avem parlamentari care sunt „de meserie auto“, miniștri plagiatori și politicieni care nu știu toate literele alfabetului. Impostura, res­pectiv obiceiul de-a te instala într-un loc care nu-ți aparține, nu se mai simțise atât de bine în România. Mai precis, din vremea când elitele au fost suprimate de comuniști și înlocuite cu o serie de tuburi digestive în costum și cu cravată.

EREZIA. Celălalt efect – derivat, cum spuneam, din primul – este neputința de-a spune „nu știu“ în nicio situație de viață. Într-un fel, e logic. Dacă te pricepi la toate (și am arătat că o facem), se cheamă că nu ai fisuri și că nu există zonă de informație pe care să n-o poți acoperi. În aceste condiții, „nu ştiu“ devine o erezie. O cedare inadmisibilă. O recunoaș­tere pentru care nu te va ierta nimeni din caruselul public.

Oamenii se feresc să spună „nu ştiu“ și la televizor, și pe stradă. Îi întrebi, în tihna luminoasă a studioului, ce părere au despre regresul producției de panglici multicolore din Kiribati și, în loc să ridice decent din umeri și să spună „n-am păreri, nu cunosc subiectul“, se apucă şi delirează în siajul întrebării. La fel e și pe trotuar. Întrebi pe cineva cum poți să ajungi pe stra­da X, iar acel cineva preferă să-și scoată trei dinți singur decât să admită franc: „Nu știu“.

Știm totul despre tot, ceea ce nu explică totuși de ce nu prea facem nimic pe nicăieri. Știm și ceea ce nu știm și, mai ales, nu ne temem de ridicol. Amin­tiți-vă de „Lumea lui Gaiță“ și de întrebările (cărora li se răspundea imbecil și avântat) despre accidentul de pe artera aortă, despre cum îi faci de petre­canie copilului drept răsplată pentru admiterea la facultate și despre faptul că generalul Store vrea să-și deschidă un magazin. Tot acolo suntem, deși cochetăm cu impresia că am fi evoluat.

Foto: Mediafax