Radu Paraschivescu: Să te faci bine, Italia noastră dragă

Să te faci bine, Italia noastră dragă. Să te faci bine și să ni te redeschizi. Să-ți îngropi morții și să ni te redeschizi. Să plângi purificator, să ne lași să ne vărsăm lacrimile în ale tale și să ni te redeschizi. Să-ți treacă vântul prin pinii Romei, să-ți năvălească soarele prin vitraliile Cappellei Colleoni din Bergamo, să ți se plimbe norii peste oglinda Domului din Siena. Să lași Canal Grande să poarte la vale cadavrele gândurilor negre. Să spumegi în fața răului cum face Fiumelatte, cel știut a fi, cu doar două sute cincizeci de metri, „il fiume piu breve d’Italia“ (râul cel mai scurt din Italia). Să pui Signoria florentină sub iscălitura luminii de sus. Să strângi în Piața Cavalerilor din Pisa fantomele necazului și să le dai foc.

Să jelești îndelung, Italia mea, Italia noastră, cu șuvoaie de plânset risipite în Tibru, în Arno, în Pad și în Adige. Să semeni un sâmbure de speranță în ochii pisicilor de la Castel Sforzesco din Milano. Să te scalzi în apa fântânii Pretoria din Palermo. Să aprinzi cu iubirea ta lovită și palatele Piacenzei, și vila lui Axel Munthe din Capri, și curțile tivite cu iederă din Sorrento, și baletul chiparoșilor risipiți în jurul Pienzei. Și să ni te redeschizi.

Și să ne ierți, Italia. Să ne ierți fiindcă nu suntem în stare decât de compasiune și patetisme. Ros­to­golești mereu comori în calea noastră, iar noi ce-ți dăm în schimb? Suspine de damă înșelată în amor, vorbe care sună gol, găunos, ca nuca uscată, reve­rențe diplomatice și încurajări de care uităm la un minut după ce le emitem, confiscați mereu și mereu de alte lucruri pe care trebuie să le facem acum, în clipa asta, fără preget și fără amânare.

Și totuși, să ne ierți, Italia. Să fii mărinimoasă cu micimea noastră. Și să ne îngădui din nou, cât de repede s-o putea, în miezul tău senzual și pe marginile tale linse de mări. Ești pentru mulți locul de unde pleacă și unde se întoarce totul, spre a aștepta marele sfârșit. Ești amfiteatrul simfonic de la Ravello, spânzurat wagnerian deasupra mării. Ești liniștea de la Madonna de la Rocca, de unde vezi Taormina trândăvind în sclipiri. Ești silueta Campanilei lui Giotto, de veghe mereu în inima Florenței, la doi pași de Santa Maria del Fiore, pentru ale cărei porți Ghiberti a trudit treizeci și nouă de ani. Treizeci și nouă. Exact cât a trăit Caravaggio, geniul tulburat al clarobscurului, cu urmele lui lăsate la San Luigi dei Francesi și Santa Maria del Popolo, la Messina și Ortigia, la Borghese și Vatican, la Accademia dei Lincei și într-un cotlon din dosul Pieței Navona.

Coincidența. O vorbă pusă în seama lui Einstein definește coincidența drept „felul lui Dumnezeu de a-și păs­tra anonimatul“. Carevasăzică, existența coinciden­țelor confirmă existența lui Dumnezeu. Înseamnă că e coincidență, nu altceva, că tocmai acum, când spirala neagră pare fără sfârșit, stau în casă, mă rog lui Dumnezeu și citesc o carte cât un cutremur de 7 pe Richter: „Leii Siciliei“ de Stefania Auci. În inima cărții stă următorul fragment: „Zi după zi, orașul își plătește tributul de vieți: sunt victimele epidemiei de holeră care a poposit pe insulă în iunie 1837, adusă de pe continent. Apoi, răul pe care nu a reușit să-l facă microbul a fost desăvârșit de oameni.

La scurt timp după ce molima s-a răs­pândit, s-a iscat o revoltă populară, regele fiind acuzat că ar încuraja contagiunea: apa și mâncarea – se strigă în piețe – au fost contaminate special pentru a decima populația. Fațadele din tuf ale palatelor baroce, închise și baricadate, par mai cu­rând niște cranii lăsate să se usuce la soare. Aban­donate de nobilimea care le deține în proprietate, somptuoasele reședințe sfârșesc prin a fi jefuite, în căutare de hrană și bani. Multe magazine și «putìe» sunt incendiate. Oamenii mor în plină stradă, cer­șind un colț de pâine. Dinspre satele

Siciliei nu mai sosește nici măcar un sac de grâu. Afumătorile cu clor nu stopează contagiunea, învă­luind, în schimb, ulițele într-o perdea de fum gros și urât mirositor, amestecat cu cel al rugurilor ridicate în piețe, pentru lenjeria și piesele de mobilier ale celor atinși de boală. Puțini sunt doctorii ră­mași în oraș, locul fiin­du-le luat de călugări care umblă cu sfântul maslu de la o casă la alta. Sau ca să le dea morților binecuvântarea de pe urmă. Chiar și marea care se ză­rește dincolo de Porta Felice pare ireală, aproape de neajuns. În port sunt puține vase, majoritatea purtând semnele de carantină“.

Apele spală și poartă – la vale sau în larg. Apele curăță și îneacă. Apele acoperă și oglindesc. Pe luciul lor se citesc promisiuni, deznădejdi, vino­vății. Și, uneori, speranțe. Când pleca pe mare, în expe­diții ambițioase sau pentru a prinde în năvod peștii de pus pe masă, fiecărui tânăr sicilian îi stă­ruia în urechi urarea iubitei, miresei sau soției:

„A Maro­nna t’accumpagna!“ „Fecioara să te înso­țească!“ Acum, iubita Europei și a lumii e târâtă într-o aventură din care cine știe când va scăpa. Iar noi, fragili și neputincioși, nu putem decât să rămânem pe malul acesta încă sigur al vieții și să murmurăm, pentru ea, dar poate și pentru noi, „A Maronna t’accumpagna, carissima“.