Radu Paraschivescu: România, țara oamenilor plini de curaj sub capotă și de rumeguș sub calotă

Saxonia este un land gospodărit de oameni serioşi chiar şi când beau bere. Claxonia este un tărâm unde se relativizează totul, de la politică la farmaco­logie şi de la preţul ardeilor la fotbalul feminin. Locuitorul din Saxonia e harnic şi rumen în obraji. Cel din Claxonia pare o grenadă căreia i s-a tras ine­lul: e isteric, grăbit, furibund şi în competiţie cu restul semenilor. Îşi ţine bâta de baseball lângă schim­bătorul de viteze şi are palma bătătorită de folo­sinţă.Tră­ieşte sub o ploaie de decibeli şi con­sideră că e de datoria lui să cotizeze la fondul sonor. Din clipa când urcă la volan, claxonul devine pentru el ce e telecomanda pentru Al Bundy. În afara ter­mi­naţiei, Saxonia şi Claxonia nu au nimic în comun. În prima e gălăgie la serviciu (fiindcă neamţul repară, bate cuie, ridică poduri sau cons­truieşte autostrăzi) şi linişte pe străzi. În cea de-a doua e linişte la serviciu – pe principiul „pauzele lungi şi dese, cheia marilor succese“ – şi gălăgie pe străzi.

Panteonul claxonezilor. Claxonia noastră policromă şi polifonică e aceeaşi, indiferent de relief, peisaj şi culoare locală. Rămaşi în pană de zeităţi, băştinaşii din acest areal aparte se închină micului dispozitiv cu membrană din centrul volanului. Cla­xonul e primul totem plat din istoria civili­zaţiei. Fascinaţia fetişistă pentru el se vede pretutindeni. Claxonezii, oameni cu sudalma în codul genetic, se manifestă la fel când văd o femeie fru­moasă pe trotuar, când se întorc bucu­roşi de la meci, când duc mortul la groapă sau mi­reasa la nuntă. Riturile, obiceiurile, ceremoniile iniţiatice şi festivităţile variază de la o ţară la alta sau de la un trib la altul. Unii îşi înfig belciuge în buze şi îşi stră­pung nasurile, alţii se odihnesc într-un picior. Unii se închină şarpelui cu pene, alţii zeilor din adâncuri. Claxonezii au un panteon original fiindcă sunt ei înşişi originali. Trăiesc într-o ţară oficiali­zată drept „eternă şi fascinantă“ sub oblă­duirea unui secretar general de guvern capabil să se dezvinovăţească astfel: „Domnul Cristoiu scrie despre mine că sunt corupt din 1994, când nu eram“. Nesemănând cu nimeni, claxonezii se com­portă idolatru în faţa unei bucăţi de plastic care, la apă­sare, produce zgomot. În ţara unde nimeni nu as­cultă pe nimeni (în afara celor din servicii), ado­raţia pentru semnalizarea sonoră îmbogăţeşte zestrea de mistere prin care ne declarăm unicitatea.

De departe, harta Claxoniei seamănă cu un peşte rotofei. De aproape, se poate constata că moneda forte a ţării nu e nici magiunul de Topoloveni, nici ţuica de Domaşnea, nici brânza de Sibiu şi nici cio­bănescul mioritic, ci dopurile pentru urechi. Sincopat, prelung, energic, infernal sau neîntrerupt, cla­xonatul e noul cod de comunicare. Tinerelul de la volan care îşi zoreşte părinţii să coboare din apartament claxonează. Vecinul care şi-a găsit locul din parcare ocupat claxonează. Nărăvaşul de la semafor care stă în spatele tău şi vede că n-ai ţâşnit în aceeaşi fracţiune cu schimbarea culorii claxonează. Cea mai mică şovăire e tratată bărbăteşte, aspru, fără cruţare. Menajamentele sunt indiciu de slăbi­ciune, or, apăsarea claxonului denotă în general o musculatură încordată şi gata de folosire. În funcţie de locul unde-şi duc zilele, claxonezii îşi pot insera obiectul adoraţiei în cântece, sloganuri sau formule de efect. E, bunăoară, la latitudinea claxonezului din Dolj să schimbe primul vers din refrenul imnului Universităţii Craiova şi să-l transforme în „Cla­xonia, eterna Terra Nova“, după cum claxonezul bănăţean îşi va repezi pumnul în stern şi va răcni ocoş: „Tăt claxonu-i fruncea“.

„Haideeeee, făăăăăăăăă!!!!“. În multe cazuri, claxonatul traduce, au stabilit acei experţi cărora a ajuns să li se spună claxono­logi, o înjurătură. Când îl însoţesc anumite semne furibunde cu farurile, în­jurătura e dublată de un scuipat (deocamdată me­ta­foric) între ochii împricinatului. Dar asta doar pe stradă, bulevard, şosea sau – hm, treacă – auto­stradă, în condiţii de con­curenţă aprigă şi mândrie imbecilă. E adevărat, nu există doar genul epic al claxonatului, ci şi o com­binaţie de gen liric plus dramatic. Manifestarea sa predilectă se produce când El descinde în cvartal la bordul automobilului şi o aşteaptă pe Ea. Iar Ea – ştiu că ştiţi – întârzie. Îşi spune că-i stau mai bine alţi cercei (perechea 18 sau poate 34) şi acţionează în conse­cinţă, i-a căzut broşa sub pat, nu s-a terminat emisiunea la care se uită cu sfinţenie în fiecare vineri, vorbeşte la telefon şi a pier­dut noţiunea timpului. Primul semnal din parcare e o simplă înţepă­tură sonoră, o ciu­pitură fără efecte. Degeaba. E nevoie de ceva mai mult. Încă amuzat, El claxonează un piculeţişor mai mult, pra­dă unei tandreţi decibelice la fel de ine­ficientă. Al treilea claxon e ceva mai lung şi ferm, al patrulea ţine cinci secunde, al cincilea zece, al şa­selea cinci­sprezece. Vecinii încep să murmure în marginea acestui crescendo mâ­nios, fără ca vre­unul să îndrăz­nească măcar aluzia unei puneri la punct. Când Ea, astfel somată, tot nu apare (ocu­pată să caute perechea de cercei 26), El îşi prop­teşte podul palmei în claxon, rulează gea­mul ma­şinii şi urlă ca tăiat cu drujba: „Haideeeee, făăăăăăăăă!!!!“

Bine aţi venit în Claxonia, ţara oamenilor plini de curaj sub capotă şi de rumeguş sub calotă.

FOTO: Mediafax