Radu Paraschivescu: O țară care nu-și isprăvește proiectele, nu e doar o țară de neisprăviri, ci de neisprăviți

„Românii pot mai ales atunci când nu se mai poate“, notează la un moment dat Mircea Vulcănescu. Reciproca e la fel de îmbietoare şi valabilă: românii nu pot mai ales atunci când se poate. Rostită azi, la aproape trei decenii de la scuturarea de comunism, observaţia însoţeşte drumul nostru dinspre nicăieri spre niciunde. Sub umbrela ei încăpătoare stau câ­teva alibiuri-clişeu: „las’ că merge şi aşa“, „nici stră­moşii noştri n-au avut şi uite c-au trăit“, „n-a fost să fie“ etc. O mistică a lenei dublată de o voluptate a nepăsării măsoară distanţa dintre ce ar fi trebuit să se facă şi ce s-a făcut.

Harta metroului bucureştean e, în aceste condiţii, un excelent exemplu de hamletizare sub-urbană şi subterană. Ea are la fel de multe linii punctate (în execuţie sau în pregătire) şi linii întregi (în exploa­tare), ceea ce e de neconceput într-o capitală de ţară membră a UE, după 29 de ani de libertate. Cine vrea să ia metroul din Drumul Taberei pentru Aeroportul Otopeni trebuie să le lase prin testament do­rinţa copiilor, eventual nepoţilor. Sigur, staţiile spre aeroport au nume care sugerează integrarea capitalei în concertul planetar: Tokyo, Paris, Washington, Bruxelles. Un singur amănunt stânjeneşte fluiditatea transportului subteran: n-au început săpăturile.

Asta nu înseamnă că nu se taie panglici inaugurale. Se taie vesel şi decis. Şi de îndată ce se încheie lucrările la o staţie de metrou, se trece la baletul de protocol: harşt harşt! cu foarfeca prin pânza tri­co­loră, două vorbe ale ministrului, o plimbare demons­trativă cu o garnitură nouă şi promisiunea unor noi isprăvi. Hait, aici e aici.

EXPLICAȚII. Cum stăm la capitolul isprăvi? Şi ce va să zică o ispravă? Dicţionarul dă, pe lângă accepţia juridică a hotărârii emise de o autoritate, şi definiţia de uz curent: „O faptă, treabă sau acţiune dusă (cu bine) până la capăt, îndeplinită cu succes“. A isprăvi înseamnă, vezi bine, a termina, a ajunge la potou, a duce la îndeplinire. Similar, neisprăvirea înseamnă abandonarea lucrului la jumătate sau oriunde pe parcurs, înaintea liniei de sosire. Paradoxul e, ca de atâtea ori în Ro­mâ­nia, savuros şi trist: pe cât de prost stă România la capitolul isprăvirii (înţelegând prin asta încheie­rea proiectelor), pe atât de bine se prezintă la criteriul inaugurărilor, al sfinţirilor şi în general al legiti­mării întregului printr-o parte. E ca şi cum ţi se dau cheile casei, iar în curte găseşti o be­to­nieră – în funcţiune, dacă ai noroc.

Sociologii şi antropologii strâng explicaţii şi jus­tificări pentru această vocaţie a neisprăvirii. Vintilă Mihăilescu scrie, cu fineţea unui om deprins să cerceteze până la nuanţă: „Marile noastre isprăvi isto­rice (mai recente…) au rămas cam neisprăvite. […] Miturile naţiei spun că nu am apucat să isprăvim toate aceste lucruri pe care le aveam de isprăvit deoarece am trăit vremuri tulburi în locuri neprielnice. Altfel spus, n-am prea avut noroc. Neisprăviţi, am rămas astfel şi neaşezaţi, atât în timp, cât şi în spa­ţiu. Nu ne aflăm nici în trecutul conservator al tra­diţiei, nici în viitorul progresist al modernităţii, şi pendulăm, uneori frenetic, între aceste orizonturi. Nu ne mai regăsim în solidarităţile comunitare ale ţăranilor, dar nici nu am împins individualismul mo­dern până la acel grad de maturitate unde acesta se recompune în spaţiu public, visând astfel să ne asociem, cu subtile delicii, doar în jurul unei mese. Cu un ochi la făină şi altul la slănină, nu ne îndurăm să isprăvim nici o opţiune, nici cealaltă; nu vrem să ducem la capăt nici despărţirea de trecutul iubit, nici apropierea de viitorul dorit.“ (Scutecele naţiunii şi hainele împăratului. Note de antropologie publică, Editura Polirom, 2013).

REPETABILELE. Nefiind la curent cu lecturile şi cu argumentele de acest tip, autorităţile con­tinuă, cu ceea ce poate trece deja drept tradiţie, să prezinte neisprăvirea drept isprăvire şi să taie panglici. Sfin­ţirea exclusivă a altarului dinăuntrul Catedralei Mântuirii Neamului, cu trei ani înainte de încheierea lu­crărilor la aşezământ, nu e nici primul, nici ultimul sprint românesc din realitate. A se ţine cont că, la vremea lui, Nicolae Ceauşescu a inaugurat atât

Biblioteca Naţională, cât şi fosta viitoare Casă Radio (la ora actuală, o ruină botezată şugubăţ Dâmboviţa Center) în condiţiile în care nu erau terminate nici măcar pe sfert. Ca picanterie a vremii, Biblioteca a fost inaugurată de două ori, fiindcă nimeni n-a cute­zat să-i spună Supremului că ramolismentul începuse să-i dea târcoale.

Inaugurarea şi sfinţirea pe secţiuni sunt procedee prin care ne implorăm partenerii să nu ne ia în serios. Să nu uităm că un premier a inaugurat opt kilometri de autostradă, iar un reprezentant al clerului cu epo­leţi a acceptat să sfinţească barele porţilor dintr-un stadion. Ba chiar a acceptat să i se smulgă două fire din barba colilie, spre a-i purta noroc patronului. Prin urmare, „Ţara în care totul e luat uşor“ şi „O ţară tristă, plină de umor“ nu sunt simple etichete puse Româ­niei de musafiri sosiţi pe aripile hazardului. Sunt for­me ale unei deplorabile şi caraghioase iden­ti­tăţi de brand. Fiindcă o ţară care nu-şi isprăveşte proiectele nu e doar o ţară de neisprăviri, ci şi de neisprăviţi.