Radu Paraschivescu: „În vremuri grele, canaliile se văd la fel de bine ca oamenii cu inimă”

Patrimoniul literar se îmbogățește mereu. Chiar și în ziua când vor deveni doar virtuale, bibliotecile vor continua să-și prelungească rafturile. Nu se știe dacă vom citi mai mult – probabil că nu –, dar evantaiul opțiunilor se va desface peste toată planeta. Și vom avea și noi, românii, o contribuție. Poate că nu vom lansa mari autori, dar îi vom aproviziona pe cei deja validați cu subiecte și chiar cu titluri.

Unul dintre acestea din urmă a fost livrat de purtătorul de cuvânt al Bisericii Ortodoxe Române, după o încercare stângace de explicare a unei con­taminări într-o biserică. Titlul este „Doamna de la lumânări“ și confirmă tendința românească de-a numi persoanele răpindu-le identitatea. La fel se întâmplă, de altfel, și în programele de știri: morții nu mai au nume. Doar număr și vârstă. Ca în lagăre, unde cifrele tatuate pe încheietură țin loc de nume și prenume.

„Doamna de la lumânări“ se va așeza, la momentul cuvenit, alături de alte doamne celebre din literatură: „Doamna Bovary“, „Doamna Dalloway“, „Doamna de Monsoreau“, „Doamna Chiajna“ sau „Doamna cu cățelul“ (și poate n-ar fi rău să intre pe listă și „Dama cu camelii“, în ciuda nuanței depreciative din titlu).

Cine va scrie o poveste – veselă sau tristă, cu happy-end sau cu sfâșieri ale destinului – despre doamna de la lumânări din București va împărți raftul și povara gloriei cu Flaubert și Virginia Woolf, cu Dumas sau Cehov. Și poate că, încurajați de acest exemplu, alți scriitori vor da lumii romane despre ipocrizia și ticăloșia românești, despre felul cum rezistă această țară fără să se stingă sub talpa miilor de impostori, de hoți, de escroci și de jigodii care-i consumă sau îi otrăvesc aerul.

FLEACURI. Sigur, se poate începe cu ceva ușor. Ceva amuzant, în care dominanta să fie contratimpul în vremea virusului. Se poate începe, de pildă, cu musa­firul care vine gata infectat la emisiunea TV „Vreau să fiu sănătos“. Sau cu strâmb-călcătoarea din școala ardeleană a pasiunii, care preia virusul de la amant și i-l pasează soțului. Sau cu nunta făcută în post, cu trei sute de invitați, în plină stare de ur­gen­ță și după ordonanța care interzice grupurile mai mari de trei persoane (deși un nuntaș cu destoinicie ma­te­matică te poate lămuri că la eveniment au luat parte mirii, nașii și alte 148 de cupluri de-distanță-între-ele-păstrătoare, ceea ce înseamnă că regula a fost respectată).

Sau cu predicile despre virtuțile în­tremătoare ale dangătului de clopot. Sau cu inefabilii stropi de salivă preluați prin lingurița de împărtă­șanie de credincioșii care stau la coadă. Sau cu alte câteva zeci. Dar astea sunt fleacuri, cărticele de co­lorat și de coloratură, simple jocuri de gleznă îna­in­tea operelor care lasă urme.

ROMANE. Am și aici două idei, pe care sunt gata, darnic cum mă știu, să le transform în propuneri pentru cei hărăziți. Prima este un roman despre securism și secăturism. Spuneți-i „Dragostea în vremea haha­lerei“ sau cum vreți. Schema e simplă: un turnător identificat ca atare în arhivele CNSAS, cu un remarcabil palmares al delațiunii, se privatizează după decembrie 1989 și își deschide o editură. În planul editorial își face loc, printre altele, o cărămidă scrisă de un general de securitate, proprietar al unui magazin unde se vând cele mai trainice perdele de fum din oraș. Nu se știe ce raporturi există între editor și ge­neral, însă cartea lui crește gradul de poluare într-o țară în care se respiră oricum aer viciat.

Partea in­teresantă este că, descoperind echidis­tanța, edito­rul-delator publică și o carte (foarte bună, de altfel) scrisă de una dintre victimele secu­riștilor, care po­vestește cum principala metodă de comunicare la el acasă devenise șoptitul. Mai mult, autorul este turnat la securitatea căreia îi raportase pe vre­muri editorul chiar de cel mai bun prieten, omul pentru care ar fi pus capul jos. Nu e interesant?

Dacă vi se pare prea amară pilula, există alterna­tivă. Ce-ați zice de un roman despre un generos care fură? Fiindcă „viața e sursa“, ca în scheciul cu Toma Caragiu și Mircea Diaconu, se întâmplă să cunosc și aici câteva cazuri reale. Să luăm, de pildă, o celebritate cochetă, cu o imagine publică dincolo de dubii, cu un trecut glorios și un prezent confortabil, care invită la profesionalism și cumpătare de câte ori apare la televizor (și, slavă Domnului, apare). Să ne imaginăm că această strălucitoare pepită a patrimoniului național anunță participarea la donații pentru urgisiți, dar în același timp subtilizează un produs care costă doi-trei lei în magazine.

Îl fură, milionar în euro fiind. And, baby, you’re on tape, cum se spune prin filmele de duzină. Ce facem? Scriem romanul sau îngropăm ideea? Mai credem în credibilitate sau invocăm de-acum încolo prezumția de lichelism în fața fiecărui om de care dăm cu ochii pentru prima dată?

Nu-i așa că era mai bună o carte despre solidaritatea la nevoie și despre marile pilde de ome­nie? Sau măcar o comedie tonifiantă despre ideea unui tambur-major cu cozoroc de a-și pofti concetățenii să fie patrioți la ore fixe în weekend, când li se cântă imnul național din boxele mașinilor de poliție? Categoric, ar fi fost preferabil. Dar e bine să știți un lucru, dragii mei: în vremuri grele, canaliile se văd la fel de bine ca oamenii cu inimă. Poate chiar mai bine.

Acest articol a apărut în numărul 88 al revistei NewMoney

Citește ultimul număr al revistei NewMoney în format e-paper