Radu Paraschivescu despre misoginism și misandrie: „O vrajbă a sexelor, cu un cortegiu de citate hazlii”

Acest articol a apărut în numărul 66 (27 mai – 9 iunie 2019) al revistei NewMoney

Frunză verde matostat, tu femeie, eu bărbat. De ce „verde“? Fiindcă e culoarea geloziei revărsate prin pupile. De ce matostat? Fiindcă matostatul e o piatră semiprețioasă de culoare verde. Gelozia nu e deloc o stradă cu sens unic, deși statisticile dovedesc că există mai multe geloase decât geloși – fapt normal, dacă te gândești că trăiesc pe lume mai multe femei decât bărbați.

Există însă, dincolo de gelozia cu dublu sens, o vrajbă a sexelor, cu un cortegiu de citate hazlii. Da, hazlii. Tocmai asta trebuie salutat în plină încrun­tă­tură a corectitudinii politice, când umorul e ame­nin­țat cu castrarea, iar vorba de duh riscă surghiunul în deșertul lipsei de nuanţe. A fost o vreme când puteai glumi, având totuși grijă să spui lucrurilor serioase pe nume. Observația e valabilă și pentru mi­so­ginism, și pentru replica lui în oglindă, misandria. E aici un raport cu pendulare între abuz și farsă, între mentalitatea de ciment și capriciul infantil. Nu de alta, dar sunt destule cazuri când misoginismul și misandria (repulsia faţă de băr­bați) sunt mai degrabă jucate decât veritabile.

Cultul antipatiei. E adevărat, bărbatul și femeia se abat uneori de la dreapta cumpănă și fondează cultul antipatiei fără rost și fără rest. O fac zgomotos sau calm, dar neglijând vorba unui înțelept oriental care susținea că „fe­meia și bărbatul se află într-o relație de superioritate reciprocă“. Antipatia presupune împunsături și o stilistică a persiflării, în peri­metrul conjugal sau din­colo de graniţele lui. Din in­s­trumentarul celor atinși de misoginism sau de mi­sandrie nu poate lipsi privirea oblic-disprețuitoare, de sus în jos. E poate prima piatră a baricadelor împodobite cu flamurile machismului și ale feminismului. De aici încolo, e o chestiune de timp până se ajunge de la banc la con­vingere și de la calambur la slogan de luptă.

Misoginul contemporan stochează citatele utile din Schopenhauer și își asigură un alibi de elită. Asta îi garantează, în mintea lui, dreptul la etichetări grosiere și la comportamente amendabile. Drumul de la „femeia e cauza răului în lume“ la „voi, fetelor, trebuie să dați la Facultatea de Electrocratiță“ e scurt și desfundat de gropile prostiei. Retorica agre­sivă sau onctuos-ironică a misoginului dă apă la moara feministă, nici ea scutită de excese și dera­paje. În general, firește, reacția feminismului e lo­gică, ușor de explicat. Singura fisură a ripostei constă în faptul că tratează cu o seriozitate acră chiar și ceea ce nu s-ar cuveni. În rest, rezon. Miso­ginul se exprimă răspicat (având grijă, mai nou, să înceapă prin „nu sunt misogin“) și nu pare sedus de tentația echivocului. El vrea să fie auzit întocmai, fără marja de eroare a înțelegerii greșite. E firesc, așa stând lucrurile, ca misoginismul să fie sancțio­nat febril de feminism, iar feminismul să devină, la rândul lui, catalizatorul impulsurilor misogine.

Meciul citatelor. Revenind la meciul citatelor amintit la început, merită văzut cum se prezintă tabăra domnilor. Iată-l pe L.H. Mencken, care crede, în joaca de-a falsa autoscopie, că „misoginul e acel bărbat care le urăşte pe femei la fel de mult cum se urăsc femeile între ele“. Sacha Guitry adaugă un strop de piper: „Când un bărbat îți fură soția, nu există răzbunare mai cumplită decât să i-o lași“. În fine, Ambrose Bierce toastează: „În cinstea femeii! Să dea Dumnezeu să-i cădem în brațe, dar să nu-i încăpem pe mână“.

Tabăra doamnelor nu rămâne mai prejos. Zsa Zsa Gabor se mândrește cu bilanțul conjugal: „Am grijă de casă ca nimeni alta; după fiecare divorț, casa îmi rămâne mie“. Roseanne Barr licitează: „Cea mai ra­pidă cale spre inima unui bărbat e prin piept“. Iar Nancy Astor face o evaluare tăioasă: „M-am măritat sub pretențiile mele. Ca toate femeile“.

FC Misoginismul – AS Misandria e un meci viu, cu faulturi și driblinguri, dar cu imagini din albume în­gălbenite. De pe vremea când ironia era permisă și nu te priponea pe loc la stâlpul infamiei. Așa cum se întâmplă de două-trei decenii încoace.

Iată și un exemplu. Cu destui ani în urmă, într-un număr al ediției românești din „Playboy“, a apărut un text intitulat „Cincizeci de feluri de a-ți bate ne­vasta fără să lași urme“. Titlul amintea de piesa „Fifty Ways to Leave Your Lover“ a lui Paul Simon, iar textul avea un conținut pronunțat parodic, ca de altfel toată revista. Spre ghinionul (și ulterior noro­cul) editorului, chiar când a ieșit revista pe piață, la un hotel din București se desfăşura o conferinţă pe tema violenţei domestice. În a doua zi a lucrărilor, o doamnă a dat buzna în sală, agitând revista ca pe un stindard al indignării. Participantele au citit șocate articolul – invitatelor străine li s-a tradus –, după care au iscălit un protest și au organizat un marș de protest pe sub geamurile Senatului. Gluma (proastă, de acord, dar glumă) a produs ca singur rezultat epuizarea rapidă a întregului tiraj. Ceea ce invită la o concluzie relaxată: misoginismul și misandria sunt ecuații cu două nesuferite, care pot fi rezolvate doar dacă le iei cu binișorul şi cu umorul.

Foto: Mediafax