Radu Paraschivescu despre ura din bancurile politice din perioada comunistă

Acest articol a apărut în numărul 68 (24 iunie – 7 iulie 2019) al revistei NewMoney

Gluma e veche și nu le spune nimic tinerilor de azi. Ca s-o guști cum se cuvine, e preferabil să fi trăit măcar câteva zile în anii 1980, când lui Nicolae Ceaușescu ajunsese să i se spună „Dunărea Gân­dirii“, iar diverși intelectuali cu spinarea aidoma conștiinței îl ambalau uleios-flaușat și făceau din infernul pe care ni-l amenajase „o nouă epocă a lui Pericle“. Cei care au trăit atunci știu că ostilitatea populară față de Ceaușescu creștea în paralel cu mascaradele de proslăvire. Pe fundalul acesta trebuie spusă gluma. Care sună astfel: la o cuvântare a „Dunării“, zecile de mii de oameni aduși cu forța izbucnesc în urale din cinci în cinci fraze, conform scenariului și sub supravegherea băieților vigilenți din mulțime. „Uraaaaa! Uraaaa! Uraaaa!“ Entuziasmul, deși fals, gâdilă urechile tiranului. La un moment dat, doi securiști observă o bătrână care nu participă la spectacol, preferând să tacă. „Ce faci, babo, nu strigi?“ o întreabă un securist. „Mă doare gâtul, maică, mă doare rău. Dar ura o port în suflet.“

E doar unul dintre miile de bancuri care se hră­nesc dintr-un personaj perceput ca având IQ-ul lui Bulă și duritatea unui Stalin de areal restrâns. Cum s-a văzut din gluma de mai devreme, pe vremea lui Ceaușescu, ura a fost în egală măsură in­terjecție și substantiv, într-o farsă căreia, de la o vreme, nimeni n-a mai stat să-i fardeze obrazul. Grotescul, absurdul și înstrăinarea s-au simţit în România ca acasă. Și totuși, „strâns uniți în jurul Partidului Comunist Român, al Secretarului său General“ a fost o lozincă înăuntrul căreia se oploșise un adevăr. Da, am fost strâns uniți. Numai că nu în jurul lui Nicolae Ceau­șescu, ci al urii față de el.

Așa a apărut comerțul murmurat cu imaginea parodică a lui Nicolae Ceaușescu, batjocorirea lui in absentia. Altfel spus, așa a explodat umorul politic în România. Un produs înțeles fie ca supapă indis­pen­sabilă românului urgisit, fie ca antidot, fie, pe o treaptă superioară, ca mijloc de existență. Ca alter­nativă hazlie a unei lumi înecate în tenebre și fără speranță.

RÂSUL CA RIPOSTĂ. Principalele funcții ale umorului politic și în primul rând ale bancurilor cu Ceau­șescu sunt, pentru mulți dintre trăitorii de atunci, dar și pentru cei care analizează fenomenul, consolarea și răzbunarea. Povestea era simplă. Ceaușescu își bătea joc de tine ținându-te în frig, în foame și în frică, luându-ți curentul și gazele, nelăsându-te să pleci din țară și silindu-te să-l aplauzi pentru cât de bine o duceai, când de fapt o duceai groaznic. Singura ta ripostă era râsul. Acasă, cu prietenii, la chefuri și la ceaiuri, în concedii și prin tramvaie, aveai prilejul să te răz­buni. Și nu-l ratai, cu toate avertismentele înțelepți­lor (din familie sau nu), care-ți atrăgeau atenția că un banc politic însemna „cinci ani pentru cine-l spune și trei pentru cine ascultă“.

Era consolator bancul cu Ceaușescu? Poate, dar consolarea ținea puțin, spre deosebire de cele 10 grade din case iarna și de pana de curent care putea să dureze între o oră și cinci. Te simțeai răzbunat? Posibil și asta, însă era un „sâc“ care opunea iste­țimii tale de trei secunde brutalitatea aparent veș­nică a satrapului, cu toate faldurile de catifea patrio­tică în care-l înfășurau poeții țucălari. Răzbunarea și consolarea nu puteau să provoace satisfacții mai lungi de un hohot.

UMORUL POLITIC DIN EST. Fapt interesant, în destule antologii de umor politic din Est, României și fostei URSS le sunt alocate secțiuni sensibil egale. Mai mult, dacă secțiunea sovietică are bancuri cu Lenin, Stalin, Hrușciov și Brejnev (Gorbaciov încă nu devenise un star politic), secțiunea românească se ordonează exclusiv în jurul lui Ceaușescu.

În ceea ce privește celelalte țări din lagărul socia­list, ele se pot simți de bună seamă nedreptățite, deși, dacă le întrebi, găsesc imediat explicații pentru recolta slabă a antologatorilor: pe teritoriul acestor țări, abuzurile puterii erau mai puține și drepturile omului mai multe, cehoslovacii și ungurii aveau conducători mai puțin exploatabili în registru comic, bulgarii erau nesărați, est-germanii beneficiau (ne­meritat) de vecinătatea vecinilor din Vest, iugoslavii treceau drept occidentali, iar de albanezi era bine să nu te legi.

Așa se ajunge la polonezi, cu care se închide una dintre cele mai cuprinzătoare antologii de profil. Gluma e următoarea: trei polonezi împart o celulă de închisoare de nu se știe când. Sunt bărboși, hir­suți, murdari și se întreabă unul pe celălalt de ce au fost închiși. „Eu am strigat «Jos Gomulka!»“ spune primul. „Eu am strigat «Trăiască Gomulka!»“ spune al doilea. Al treilea tace câteva clipe și pe urmă șop­tește: „Eu sunt Gomulka“.

Ura este în acest caz numai substantiv. Poate și fiindcă apetitul polonezilor pentru interjecție și circ e mai mic decât al românilor. De unde și dialogul dintr-o măcelărie ceaușistă: „Polonezi aveți?“ î­n­treabă clientul. „Ehe, dac-am avea…“ răspunde pe gânduri măcelarul.

Foto: Fototeca online a comunismului românesc, Cota: 87/1976