Radu Paraschivescu, despre scriitorii care dau autografe: Unii se stresează, alții se distrează

În America şi în Belgia, la tenis sau la târgurile de carte, în jurul unei celebrităţi feminine sau masculine, tinere sau vârstnice, autograful este un gest care face parte din coregrafia minimală a spectacolului. Mai precis, de la sfârşitul lui. Publicul îi cere protagonistului să se iscălească: pe un afiş, pe o carte, pe un program de spectacol, într-un car­neţel cu funcţie de insectar al faimei. E o dorinţă firească şi totodată un liant între public şi cel care se produce sub ochii lui.

Există diferenţe, dar ele nu ies din regia şi simbolistica acestui gest. În sport şi chiar în teatru, autograful se cere şi se primeşte la final de prestaţie, când protagonistul e transpirat şi nu are timp să-şi regăsească ţinuta şi respiraţia optime, când intervalul recompunerii nu (prea) i se acordă. Autograful e cumva grăbit şi vecin uneori cu mâzgălitura, fără ca asta să-i răpească nimic din valoare.

DEDICAȚIA. Unui scriitor, în schimb, nu-i ceri doar o semnătură, ci şi două-trei rânduri. Dacă se poate, cu adresă personală şi exclusivă. Nu de alta, dar, spre deosebire de fotbalist sau soprană, scriitorul trăieşte din şi prin cuvintele aşternute pe hârtie sau pe tastatură. E scriitor fiindcă asta face, scrie. Prin urmare, nu e nimic mai firesc decât să-l pui la treabă, fie şi pentru câteva clipe.

Sigur, nu toţi scriitorii acceptă convenţia. Unii preferă, din motive pe care nu stau să le deslu­şească nimănui, să treacă pe pagina de gardă doar două nume: al destinatarului şi al semnatarului. Alţii au un grad mai mare de disponibilitate. Şi, inevitabil, de empatie.

Există (sau au existat) şi autori care şi-au confec­ţionat o dedicaţie general valabilă. Unul dintre ei, altminteri o minte stră­lucită şi hrănită copios cu lecturi înalte, a recurs la o formulă din anticamera diabetului: „Domnului / doamnei X, cu dulce dăruire românească“. Un altul s-a remarcat prin sceneta repetată întocmai a ins­piraţiei mobilizate în re­gim de urgenţă. Când solicitantul îşi spunea numele, autorul cădea pe gânduri, cu degetul la tâmplă sau la falcă, mimând forajul în adâncul sufletului, în cău­tarea câtorva vorbe pe care, vezi Doamne, să nu le mai fi scris altcuiva. Solicitantul pleca în extaz, convins că nimeni nu mai avusese parte de o dedicaţie asemănătoare. Autorul, în schimb, îşi îngăduia un zâmbet lăuntric, fiindcă le scrisese exact acelaşi lucru şi celor de dinainte. Şi fiindcă avea să le scrie acelaşi lucru şi celor care urmau.

La antipod, există autori – cunosc doi-trei – care se lasă cutreieraţi de o teamă de ridicol la care doar ei se pot gândi. În minţile lor atât de deprinse cu născocirea, respectivii îşi imaginează că oamenii care le cer autograf se cunosc cu toţii între ei, iar odată ieşiţi din librărie îşi arată unii altora dedi­ca­ţiile. Nevrând să se acopere de jena de-a le fi scris acelaşi lucru tuturor, autorii în cauză secretă febril dedicaţii „personalizate“, riscând uneori să bată câmpii şi să caşte o prăpastie între nobleţea gândului şi trecerea lui pe hârtie. Spaima din mintea acestor autori e cu atât mai mare cu cât, de câţiva ani încoace, există obiceiul celor care primesc autografe de-a le posta pe Facebook. Ca motiv de mândrie şi, fără voia lor, ca prilej de comparare publică. Exce­daţi şi pândiţi de nevroză, unii autori încep să regrete că n-au mers pe linia minimei rezistenţe şi nu s-au limitat să-şi scrie numele, însoţit eventual de o urare neutră, de genul „lectură plăcută“ sau „spor la citit“.

OMAGIUL. Categoria care a pierdut teren în ulti­mele decenii este cea a dedicaţiei strategice, a omagiului plasat cu spinarea la nouăzeci de grade. Feno­menul e normal. Lucrurile s-au schimbat, sârma ghimpată a vigilenţei ideologice a fost tăiată, scrisul şi publicatul se pot practica în orizontul libertăţii. Însă nu trebuie uitat că a existat o vreme când pu­teai compune, doar din dedicaţii, veritabile antologii ale ruşinii. Au existat oameni capabili de inimaginabile vir­tuo­zităţi ale tuşeului rectal prin cuvinte. Beneficiarii lor, dacă li se poate spune aşa, făceau parte dintr-o listă care începea cu perechea prezidenţială, continua cu diverşi generali de securitate şi se încheia cu oameni din administraţia de stat care puteau fi de folos la rezolvarea unor chestiuni de viaţă cotidiană. Unsuroşenia şi neruşinarea celor care au compus asemenea dedicaţii fac din Uriah Heep un personaj sanctificabil. Când vezi în Nicolae Ceau­şescu o mag­mă a cutezanţei, în soţia lui o binefăcă­toare a artelor şi în Nicolae Pleşiţă un Everest al patriotismului nobil, te cazezi singur în subsolurile caracte­rului. Cei care au scris asemenea mizerii – şi, din păcate, n-au fost puţini – au ştiut din capul locului că semnătura lor era mai puţin importantă decât expresia concesiei morale pe care o puneau în pagină.

Astăzi, autograful şi dedicaţia sunt scutite de po­vara interesului şi a calculului cinic. Cu trei-patru-cinci decenii în urmă, au existat scriitori care şi-au stratificat cititorii. Cei care iubeau cartea aveau parte doar de un nume scris la repezeală. Cuvintele meşteşugite, deşi expresia unei ipocrizii depline, erau rezervate celor care în general nu se încume­tau să treacă dincolo de citirea dedicaţiei.

Foto: Mediafaxx