Radu Paraschivescu, despre o experiență de care proprietarii de vile nu pot avea parte

Acest articol a apărut în numărul 70 (22 iulie – 4 august 2019) al revistei NewMoney

Șerban Foarță le spune locatarilor de la bloc „blocatari“ și le plânge de milă fiindcă trăiesc în „blocotețe“. Împletirea cuvintelor e floare la ureche pentru cineva capabil să versifice oricând mersul trenurilor și cartea de telefon, însă dincolo de ghidușie stă observația pe care mulți o fac abia după ce ajung la ultimul etaj: aceea că scara blocului e o călătorie inițiatică. O experiență de care pensionarii paradisurilor rurale sau proprietarii de vile nu pot avea parte.

Imediatul scării de bloc nu presupune doar urcatul de la parter până la patru (e vorba de blocurile fără lift, unde ascensiunea pe picioare e obligatorie), ci și forfota exterioară blocului, cu alaiul ei de stridențe. Poate tocmai de aceea Foarță consemnează următoarele: „Și să nu uiți să te-ntorci vineri, / Că e logodna ălor tineri, / Iar pentru că la noi nu-i loc, / Vom aşeza-n mai larga casă / A scărilor, o lungă masă / Și vom pofti întregul bloc. / Să tacă ăi dă pă palier, / C-atunci când pleci, în marșaler (sic!), / Te-auzi mai rău ca la raliu, / Iar cu-ordinea îl punem șef / Pă ăl bătrân, pă nenea Ștef, / Ce-a fost, pă vremuri, caraliu“.

Versurile de mai sus fac parte din „Balada lui Nesimțilă“, o prefață din 31 de strofe la „Ghidul nesimțitului“, apărut pentru prima dată în 2006. Șerban Foarță a scris prefața cu ușurință de jogger care trece strada și a intuit că, deși „Ghidul“ ar fi meritat, poate, actualizări lunare, unele lucruri nu se schimbă nici după o mutaţie. E cazul festivalului de tabieturi, comportamente și strategii din scara blocului.

Și astăzi, ca și în urmă cu treisprezece ani, scara trăiește în același ritm. Și astăzi, ca și acum treisprezece ani, ușile de la intrare ale gospodinelor care gătesc vara sunt date larg de perete, doar-doar s-o face un strop de curent. E vorba în general de aceleași gospodine care te apostrofează dacă încerci să deschizi geamul în autobuz la 48 de grade și se plâng că „e corent, maică“. Se desprinde de aici un tâlc elementar, conform căruia curentul e bun în două situații: dacă-l provoci tu și dacă e electric.

EXTERNALIZĂRI. La bloc, politica ușilor deschise asigură culoare de zbor tuturor mirosurilor spre ultimul etaj, unde se produce întâlnirea magică dintre chiftele și ardei copți, dintre salata de vinete și peștele fript, dintre cartofii prăjiți și varza fiartă. Există, desigur, și perfecționiste ale domeniului olfactiv care, practicând pioșenia nazală, au obiceiul să îmbăieze la două-trei zile scara în efluvii de tămâie.

Persecutații de la ultimul etaj nu au mijloace de ripostă. Și chiar dac-ar avea, nu și-ar permite să le folosească. Nu de alta, dar formează o minoritate în pericol și li s-ar putea opune oricând argumente din categoria: „A, ești sensibil? Păi de ce nu ți-ai luat apartament la parter?“ În fața acestei replici, te gândești, fără să vrei, la gluma unui statistician sătul de procente: dacă ultimul vagon al trenului e cel mai expus accidentelor, de ce nu-l scot?

Ușile deschise vara se închid în restul anului, ceea ce nu rezolvă problema. Scara de bloc rămâne un areal de îndeletniciri diverse. Curentul externalizării, preluat din alte domenii, cunoaște aici o interpretare la limita abuzului. Mai simplu spus, lucrurile care-i pot deranja pe cei dinăuntru trebuie făcute afară. Care sunt lucrurile în chestiune?

Unul e, de bună seamă, fumatul. Fiindcă nu se face să-ți afumi perdelele, ieși frumuşel pe scară, eventual cu scaun cu tot, și pufăi fericit. Ce dacă fumul se ridică spre etajul victimei obișnuite care, să vezi comicărie, nici măcar nu fumează? Păi nu e libertate? Nu e democraţie? Nu de aia am murit în decembrie?

Alte lucruri demne de făcut în casa scărilor sunt, oricât de straniu ar părea, ciopârțirea unei carcase de porc, mărunțitul zarzavatului de ciorbă, tocatul vinetelor și pusul murăturilor. De ce să-i franjurezi nervii consortului? Și de ce să-ți trăsnească a oțet în bucătărie? Nu-i mai bine să se bucure toți de ideile tale aplicate?

În fine, printre celelalte lucruri se numără mâncatul semințelor („las’ că mătură femeia de serviciu, că de-aia o plătim“), vorbitul între vecine tari de ureche, amplificat de rezonanța din casa scării, și dialogurile nesfârșite cu diverși copii de 2 ani, veritabile scurtături spre nebunie, AVC sau crima în serie.

DILEMA. Dac-ar fi să aleg un derapaj anume, m-aș opri totuși asupra mesei întinse pe palier. Fără aer condiţionat, dar cu muzică dintr-un apartament − dacă e ziua cuiva. Sau fără muzică și cu haine negre − dacă e parastasul cuiva. Corolarul acestor demersuri e de găsit în simultaneitate: masa se împarte în două și fiecare jumătate își trăiește ospățul euforic sau rezervat, după caz. Unii închină aniversar și solicită „să vă dea Domnul tot ce doriţi“, alții varsă un strop de vin pe cimentul scării și șoptesc în barbă că „a fost un om bun, mi-a plătit întreținerea de trei sau patru ori“.

Sigur, de la un punct încolo, stările de spirit se topesc una într-alta, sobrietatea cernită se lasă invadată de glume și singura dilemă este a ta, locatarule de la etajul de deasupra. Trebuie să fii atent și să spui ce trebuie unde trebuie: „La mulți ani!“ în dreptul jumătății de masă a sărbătoritului și „Dumnezeu să-l ierte!“ în dreptul jumătății cernite. Niciodată invers. Doar nu vrei să ți se ducă buhul de om fără suflet.

Foto: Mediafax