Radu Paraschivescu, despre „Măslina în scobitoare“, „Cartoful spintecat“ sau „Țeapa“ din Bucureștiul provincial

Radu Paraschivescu 12/04/2019 | 16:20 Ştiri
Radu Paraschivescu, despre „Măslina în scobitoare“, „Cartoful spintecat“ sau „Țeapa“ din Bucureștiul provincial

Acest articol a apărut în numărul 63 (15 – 28 aprilie 2019) al revistei NewMoney

Eseistă redutabilă a Bucureștiului de ieri, Ioana Pârvulescu scrie astfel despre orașul în care ne ducem: „Vara, pavajul Bucureștiului, din asfalt sau din piatră cubică, este atins de mii și mii de tălpi. Întâlnirea dintre tocurile ascuțite ale doamnelor și domnișoarelor și tocurile late, bine flecuite ale domnilor bate ritmul îngemănat al plimbărilor. Între ele, mai lipăie destule picioare desculțe: un țigănuș cu o vioară, care intră pe ușa laterală, cea a interpreților, la Ateneu și se oprește nesigur în prag, diverși curieri care umblă după un mic câștig, niște paparude care cheamă ploaia în mahalaua Colentinei. Iarna, șoșonii femeilor și galoșii bărbaților înfruntă mocirla numai la mare nevoie. Se adună uneori la Carol Bürger, pe Calea Victoriei, unde se vând termometre, barometre, ochelari și chiar pince-nez-uri“.

Forme de viață. Mai putem vorbi azi de „ritmul îngemănat al plim­bărilor“? Ceva mai greu și cu un nod în gât. Țigănu­șul cu vioară a dispărut din peisaj, urmat de ursarul dispus să distreze mahalaua cu fia­ra prinsă în lanț. În locul lor s-au ivit alte forme de viaţă: cartieristul frust, șmecherul briantinat, starul interlop, recupe­ratorul musculos și cocota cu servicii integrate. Fără să-și dea seama, Bucureștiul a fă­cut un pas înapoi cu fiecare salt înainte. Prin acest tip de acrobație, el a izbutit contraperformanța pentru care azi îl persi­flează, pe rând sau concomitent, cei din Banat și Maramureș sau din Bucovina și Apuseni. Pășind se­meț pe culoarul iluziilor sacrificate, capitala pare să fi devenit propria ei provincie.

Odată stabilit acest adevăr, e de văzut cum a fost posibilă transformarea a ceva în opusul său. Aportul decisiv este al locuitorilor, firește. Cine nu alege calea observației și are nevoie de argumentul statisticii descuie sertarul unde se țin catastifele și face o constatare interesantă: bucureștenii sunt (sau cel puțin par) provinciali pentru bunul motiv că părinții lor nu s-au născut în București, ci au fost împinși spre capitală de rațiuni strategice, economice sau de carieră. Majoritatea deținătorilor actuali ai buletinului de București sunt primii din familie care au parte de acest răsfăț. Un studiu de contabilitate sociologic-biografică spune că doar 5% din locuitorii de azi ai Bucureștiului își merită cu adevărat numele, având părinți bucureşteni sadea. Dar oare nu cumva girăm demonstrația cu argumente echivoce? Nu cumva punem un preț prea mare pe recensă­mânt și unul prea mic pe discernământ? Nu cumva vrem să gândim simplu și alunecăm în simplism?

Am stabilit, cu puțină grijă pentru nuanțe, că provincialismul bucureștean e rău. Dacă ne întrebăm însă în ce anume constă răul, ne trebuie timp de gândire înainte să răspundem. „Provincial“ e un epitet a cărui sarcină semantică nu e peiorativă intrinsec, ci doar prin lipirea de Bucureşti. Conform acestei logici, un comportament validat de normele în vigoare la Baia Sprie devine suspect în capitală. Numai că axarea pe acest tip de retorică duce în fundături. Altele trebuie să fie lucrurile care fac din Bucureștiul provincial un bolnav neînchipuit. Ele se cuvin căutate în noile ghetouri cu pereți de foiță, în lipsa de anvergură a proiectelor edilitare, în indife­rența față de bisericile vechi în precaritatea relațiilor personale și în recursul la instrumente discutabile: bârfă, calomnie, jignire, încumetrire de conjunctură și neputința de a vedea dincolo de gard.

 

Cultura excesului. Iar unul dintre simptomele provincialismului made in București e o anume cul­tură a excesului. Arhitectura deschide aici o pistă interesantă. Ghi(l)dușia înălțată cu ani în urmă lângă Palatul Regal e un bun exemplu în materie. Botezată pe rând „Măslina în scobitoare“, „Cartoful spintecat“ sau „Țeapa“, ea se remarcă în primul rând prin di­men­­siuni și stridență. Delirul cantitativ este, o știm nu de azi, de ieri, una dintre treptele kitsch-ului, iar dacă îi adăugăm o tocană artistică preparată din

elemente incompatibile, obținem un rezultat de pură sorginte provincială. Estetica provinciei apasă frecvent pe pedala cantității, a volumului, a masei copleșitoare. Omul din provincie e ușor de uluit dacă îi pui sub ochi o construcție masivă, fie ea neinspirată sau grotescă. El se va grăbi să se identifice cu o statuie de opt-nouă metri și va ignora un bust realizat fără cusur, dar carent sub aspectul maiestuozității.

Nici relațiile dintre oameni nu sunt ferite de microbul provincialismului. Cel puțin în plan literar, coagularea în grupuscule este un fenomen pe care ultimele decenii l-au ridicat la rang de strategie.

Cercul închis, anturajul limitat, exclusivismul sclifosit și nepăsarea autistă au avut drept rezultat fărâmițarea breslei în cluburi cu principii și regulamente proprii, de la care nu te poți transfera fără un scandal cât casa. Cenaclul de provincie, o entitate de cele mai multe ori confidențială și desuetă, își descoperă un frate natural în inima Bucureștiului, la fel cum recursul la oamenii cu reflexe de guru e cam același la Brăila și în Piața Romană. Deloc neglijabil, invidia bucureșteană s-a preschimbat din 1990 încoace într-un virus insistent, capabil să îmbolnă­vească organisme care se credeau la adăpost. Iar invidia asta este tot o marcă a provincialismului.

Prozator, traducător și jurnalist sportiv, Radu Paraschivescu a realizat emisiunea „Pastila de limbă” la Digi24.
d