Radu Paraschivescu, despre expresii deformate: de unde vine vorba „a se da în stambă”

Radu Paraschivescu 16/11/2018 | 16:11 Ştiri
Radu Paraschivescu, despre expresii deformate: de unde vine vorba „a se da în  stambă”

Telefonul fără fir nu e doar un joc de copilărie, ci şi un fel de-a falsifica involuntar tot felul de enun­ţuri, fie ele expresii curente sau reclame recuperate din pâcla trecutului. Mulţi dintre cei care nu s-au năs­cut cu un iPhone pe pernă sau cu cont pe Facebook deschis de părinţi cu o zi înaintea venirii pe lume ţin minte jocul. E simplu, amuzant şi nu presupune niciun fel de dotare. Tinerii şi foarte tinerii de azi probabil că n-au auzit de el, ceea ce invită la explicaţii. Pentru telefonul fără fir e nevoie de minimum trei participanţi – copii, dar nu neapărat. E bine totuşi să ia parte cât mai mulţi, conform principiului the more the merrier. Indiferent câţi sunt, jucătorii se aşază fie în linie, fie în cerc. Primul alege un cuvânt şi-l şopteşte, pe un ton coborât şi cu viteză mare, la urechea celui de lângă el, singurul care trebuie să audă. Al doilea procedează identic cu vecinul şi aşa mai departe. Când ştafeta orală ajunge la ultimul jucător, acesta rosteşte cuvântul cu voce tare, spre a se vedea dacă e acelaşi cu cel de la început sau – în caz contrar – spre a se constata cât de mare şi caraghioasă este abaterea. Gurile rele spun că o ştafetă înrudită cu telefonul fără fir s-a practicat la demonstraţiile de după al Doilea Război Mondial ale oamenilor muncii din fabrici şi uzine, încolonaţi în marş ca să-şi exprime adeziunea la politica partidului. Atâta doar că în primele rânduri se scanda „Jos fasciştii“, iar în ultimele – telefonul fără fir – „Jos farmaciştii“.

O literă. Un fenomen asemănător se petrece în vorbirea noastră de zi cu zi. Există un telefon fără fir al expresiilor uzuale, a căror formă s-a modificat în timp, dintr-o sumedenie de cauze. Preluarea şi transmiterea neglijentă au produs variante care astăzi trec drept corecte şi sunt folosite ca atare de toată lumea, deşi există abateri de la forma iniţială. Unul dintre cazurile simpatice este expresia „a se da în stambă“, cu sensul de „a se da în spectacol“ sau „a se face de râs“. Ce legă­tură e între făcutul de râs şi stambă? Absolut niciuna. Stamba este, conform dicţiona­relor, o „ţesă­tură din bumbac cu desene imprimate în culori, folosită la confecţionarea îmbrăcămintei de vară pentru femei“. Şi-atunci? De unde până unde o asemenea echivalare? Totul ţine de o literă, de un „b“ care ia locul unui „p“. Expresia iniţială este „a da pe cineva la stampă“, adică „a da pe cineva la ziar“, respectiv „a expune ridicolului public“. Unul dintre cele mai vechi ziare din Italia se cheamă chiar aşa: „La Stampa“. Iar când un sportiv sau un politician refuză să mai dialo­gheze cu presa, el intră în „silenzio stampa“. În urma unei preluări de vocabular tot de la italieni, vecinii sârbi folosesc frecvent sintagma konferencija za štampu, respectiv „conferinţă de presă“. Fireşte, nu încearcă nimeni azi în România să înlo­cuiască datul în stambă cu datul în stampă. Întoarcerea la forma iniţială ar fi riscantă şi lipsită de efi­cienţă. Obişnuinţa fiind a doua natură, o asemenea iniţia­tivă n-ar produce nimic. Poate doar căderea în ridicol a celui care ar face încercarea.

Un cuvințel. O altă expresie preluată incorect şi folo­sită ca atare, „a drege busu­iocul“, cu sensul de „a îndrepta o greşeală“, este victima unui mic demers chirurgical, a înde­părtării unui cuvinţel din structura iniţială. Altminteri, cum poate fi dres, adică reparat, busuiocul? Doar nu e ţeavă, chiuvetă sau acoperiş. Ei bine, expresia ini­ţială era „a drege cu busuiocul“ şi se refe­rea la vinul în curs de acrire, căruia producătorii se stră­duiau să-i redea buche­tul iniţial prin tratarea lui cu frunze de busuioc. Altfel spus, se îndrepta o situa­ţie neplăcută prin­tr-un artificiu vecin cu şme­cheria, menit să-i păcă­lească pe clienţi. Sigur, astăzi nu mai poţi convinge pe nimeni să spună „a drege cu busuiocul“. Şi nimeni nu va accepta să spună „a da sfară în ţară“ sau „a da şfară în ţară“ în loc de „a da sfoară în ţară“, chiar dacă-i explici că sensul expresiei (a comunica, a da de veste) nu are legătură cu sfoara, ci cu semnalele cu fum prin care se transmiteau diferite mesaje dintr-un loc în altul, şi că „sfară“ sau „şfară“ în­seamnă „fum“.

O variantă aparte a telefonului fără fir constă în abaterea de la sensul iniţial al unei expresii, nu de la forma ei. Aşa stau lucrurile cu enunţul „Afară e vopsit gardul, înăuntru e leopardul“, care e folosit azi cu sensul incorect de „Una vorbim şi alta fu­măm“. Nu se ştie exact cine a fost primul care, fo­losind expresia anapoda, i-a pervertit sensul. E util totuşi să ştim de unde provenea enunţul şi ce însemna de fapt. Când circul itinerant din perioada interbelică poposea într-un loc, se ridica un cort care era împrejmuit cu un gard făcut în pripă. În dreptul intrării, o mână stângace desena pe un afiş o felină trecând printr-un cerc de foc. Iar un angajat cu plămâni buni striga din două în două minute: „Afară e vopsit gardul, înă­untru e leopardul!“ Accentul cădea pe „înă­un­tru“, iar mesajul era următorul: „Pe gard aveţi doar un biet desen. Dacă vreţi să ve­deţi sălbă­­ti­ciu­nea în toată splendoarea ei, cum­pă­raţi bilet şi poftiţi înăuntru“.


Foto: Mediafax

Prozator, traducător și jurnalist sportiv, Radu Paraschivescu realizează emisiunea „Pastila de limbă” la Digi24.
← Close