Radu Paraschivescu, despe tragediile din sport: Cine moare pe teren e îngropat în tăcere

Acest articol a apărut în numărul 59 (18 februarie – 3 martie 2019) al revistei NewMoney

Paradoxul e ușor de observat: deși lumea și medi­cina au evoluat, în sport se moare mai mult decât în urmă cu patru-cinci decenii. La început, cazi pe gânduri și te întrebi cum e cu putință. Toate s-au îm­bu­nătățit: medicamentele, condițiile de antrenament și de recuperare, infrastructura etc. Și-atunci? Ce pro­voacă hemoragia de vieți curmate pe gazon, în șaua bicicletei sau pe pista de alergări?

Dintr-un pliu al memoriei scoate capul mirarea de pe vremuri a dirijorului George Georgescu: „Dacă la noi e atât de bine și la ei e atât de rău, de ce la noi e atât de rău și la ei e atât de bine?“ Reformulată în termeni sportivi, întrebarea sună astfel: cum se face că, în condiții mai bune sub toate aspectele, spe­ranța de viață a sportivului profesionist scade, în loc să crească? De ce e mai rău, în loc să fie mai bine?

Sigur, pentru asemenea stupori se cuvine să trăiești pe un atol, fără legături cu lumea, și să ai o candoare dincolo de limitele stabilite de personajul lui Voltaire.

INTERESE. Explicațiile sunt două la număr. În ordine alfabetică: dopajul și sponsorii. Amatorii de senzații tari pot să facă un drum în trecut și să vadă cum au murit Florence Griffith-Joyner și Alberto Porta, o cam­pioană olimpică și un fotbalist din naționala Spa­niei. Dacă nu le ajunge, se pot întreba prin ce miracol al biologiei s-a transformat prin anii 1990 arun­cătoarea de greutate Heidi Krieger în Andreas Krieger. Sau, mai spre zilele noastre, pot face o călătorie în sătucul Seshego, de lângă orașul sud-african Polokwane, unde a venit pe lume hibridul uman numit la început Mogkadi și apoi Caster Semenya – o fată ca un băiat și un făt ca o băiată.

Morțile fără explicație, cu organe explodând în corp și infarcte în cascadă la 23 de ani, nu se pot explica altfel decât prin dopaj. A doua explicație ține de sponsori, grupați de câteva decenii într-o struc­tură care combină două dintre vechile caste ale Indiei: brahmanii și Vaisya. Adică autoritatea absolută și câte bancomate doriți.

Sponsorul o ia uneori razna și adoptă comportamente de plantator. Adică îți impune cât și cum să trudești, indiferent dacă ești pe punctul să-ți dai duhul. Generozi­tatea pecuniară vine de obicei la pachet cu un șurub strâns până la epilepsie, așa cum poate confirma Ronaldo Luis Nazário da Silva după finala Campionatului Mondial de fotbal din 1998, Franța-Brazilia 3-0, când omul a fost silit să joace, deși nu putea să stea în ghete. De ce? De publicitate. De cine? De sponsor. Și fiindcă publicul are mereu nevoie de ceremonialuri – marketingul funerar va rezista în timp la fel de bine ca Piramidele –, cineva a avut ideea omagiu­lui postum în timpul meciului.

EXEMPLE. Dacă istoria nu minte, fenomenul s-a pe­trecut pentru prima dată după moartea fotbalistului spaniol Juan Gómez Gonzáles, alias Juanito, într-un accident de mașină, la doar 37 de ani. La primul meci pe „Santiago Bernabéu“ (Juanito a jucat la Real Madrid), arbitrul fluieră întreruperea meciului în mi­nu­tul 7, căci 7 avusese pe spate dispărutul. Publicul tace și apoi aplaudă, fără să-și dea seama de crearea precedentului. Pauza omagială de la Madrid se în­tinde treptat în Spania și pe urmă și în alte țări europene, inclusiv în România, unde se manifestă după moartea camerunezului Patrick Ekeng.

Când moartea răpește pe cineva tânăr, prețuit sau idolatrizat, procedeul Juanito e reluat și filmat cu din ce în ce mai multe camere TV. Fostul căpitan al lui Espanyol Barcelona are parte de ceva asemă­nă­tor pe „Estadi Cornellà-El Prat“, deși în momentul decesului joacă la Fiorentina, e în cantonament și vorbește la telefon cu iubita. Fiorentina, la rândul ei, își întrerupe meciurile pe teren propriu în minutul 13, ca trimitere la fostul căpitan Davide Astori, mort anul trecut. La primul meci jucat acasă de FC Nantes, publicul de pe „Stade de la Beaujoire“ scandează numele lui Emili­ano Sala în minutul 9, cât avea pe tricou vârful argentinian dispărut în timpul unui zbor peste Canalul Mânecii. Pesemne însă că întrerupe­rea cea mai apăsată este cea din minutul 14 de pe „Camp Nou“ din Barcelona, când toată suflarea îl cinstește pe Johan Cruyff.

Ar fi minunat dacă aceste omagii (impresionante, nu-i vorbă) nu s-ar face pe alese. Nu-ți trebuie ochi de Argus ca să le observi caracterul selectiv. Cine moare în cantonament, într-un accident de avion sau în camera de hotel merită întreaga reprezen­tație. În schimb, cine moare pe teren e îngropat în tăcere. De ce? Fiindcă moartea pe teren declanșează întrebări de genul „cum mama dracului?“

Există manifestări de compasiune postumă pentru Marc-Vivien Foé, Phil O’Donnell, Piermario Morosini sau Miklós Fehér? Nu prea. Spre a nu mai vorbi de Antonio Puerta, pomenit sporadic de Sergio Ramos, fostul coleg de la FC Sevilla, dar sărit de la porția oma­giului de tribună. Mare spe­ranță a fotba­lului spa­niol, Puerta cade singur pe teren, își revine, ezită, e schimbat, ajunge în vestiar, face o cascadă de infarcte, moare, iar la scurtă vreme e incinerat în cadrul unei ceremonii restrânse. Naturile olimpice scan­dează Citius, altius, fortius. Scepticii răspund cu „a se slăbi“.

Foto: AFP/Mediafax