Radu Paraschivescu: Ce nume exotice mai dau românii copiilor și de unde se inspiră

Radu Paraschivescu 13/09/2019 | 11:14 Special
Radu Paraschivescu: Ce nume exotice mai dau românii copiilor și de unde se inspiră

„Est modus in rebus“ înseamnă „există un mod de-a face rebus“ doar dacă „sic transit gloria mundi“ se traduce prin „așa trecu Gloria munții“. Vorba lati­nească semnalează de fapt nevoia de-a avea o mă­sură în toate. Cum însă latina e limbă moartă, duse sunt și lec­țiile ei de înțelepciune.

Mai pe șleau spus, e greu de găsit măsura într-un oficiu de stare civilă în ceea ce privește prenumele care li se dau nou-năs­cuților. Pesemne că există reglementări împo­triva prenumelor vulgare, obscene sau neconve­nabile ideologic. E de presupus că nu-i poți spune copilului tău „Eichmann“ în acte. Și poate că nici „Goebbels“ sau „Hitler“. Dincolo de această res­tric­ție însă, libertatea e deplină.

Acest articol a apărut în numărul 73 (9 – 22 septembrie 2019) al revistei NewMoney

O lume descătușată. Dacă ai trei fete și vrei să le spui „Fasolebătută“, „Zahana“ și „Vrăbioarăde­vită“, nimic nu pare să te împiedice. E democrație, e o lume descătușată. Ura, ura, a căzut cenzura! Că a căzut nu încape îndoială.

Ca dovadă, pe rețelele sociale circulă de ceva vreme o fotografie cu buletinul unui cetățean pe care-l cheamă Ipsilante Sentiment Brusli. Pitorescul situației e întregit de un amănunt geografic: domnul Ipsilante e din Videle, ceea ce produce un inevitabil racord politic. Ghiveciul identitar amestecă istoria cu învăpăierea romantică și cu filmele cu arte mar­țiale. Produsul e comic, dar întrebarea rămâne: chiar îți poți ștampila copilul după cum ai chef? Și dacă da, cum se face asta? Plătești o taxă pe absurd? Îi faci cu ochiul funcționarului? Mizezi pe umorul lui primar și pe nepăsarea lui ca girant al tâmpeniei?

Sunt întrebări care încep să intereseze abia când e tardiv, iar uneori nici atunci. Sigur, e posibil ca na­șul să fi fost beat ulucă în clipa când i-a venit ideea de a numi pe cineva „Sentiment Brusli (Bruce Lee n-ar fi avut niciun haz)“. Chiar așa fiind, nu cumva în min­tea funcționarului trebuia să se aprindă un be­cu­leț roșu? Nu cumva trebuia să-și exercite discernă­mân­tul? Nu de alta, dar cineva îm­proprietărit cu un asemenea prenume târăște tinicheaua după el toată viața. Sau măcar până când se decide să-și aleagă alt prenume, cu prețul unor complicații birocratice de neocolit în România de azi.

Ar fi interesant de știut dacă nașului lui Sentiment Brusli i-ar plăcea să-l che­me în acte și să-l strige lumea pe stradă „Tezaurfolcloric“, „Atelierauto“ sau „Cornetcusemințe­de­bo­stan“. Iar povestea lui Ipsilante Sentiment Brusli nu circulă singură prin viață și pe Facebook. Există destule alte cazuri care spun același lucru: că suntem veseli când ni se cere un dram de seriozitate și gravi când ar trebui să hohotim.

Mistere. Când a sugerat că sloganul României ar trebui să fie „România doare“, Adrian Georgescu jr se va fi gân­dit pesemne și la aceste lucruri. Printre ele, ima­ginea unui alt buletin, și ea prezentă azi pe rețelele sociale. Aici, în cazul domnului Ion Mariano-Mona­mour, situația e și mai interesantă, fiindcă anul de naștere de pe act e 1968. Nu mai suntem în laissez faire-ul tranziției, când printre prenumele copiilor de azi și ale nefericiților de mâine se găsesc

„Superman“, „Pipi“, „Tyson“, „Arie­rata“, „Expertiza“, „Miss-America“, „Isa­ura“ și „Pardaillan“. Mariano-Monamour, care, să ne înțelegem, nu e ruda Miha­e­lei Mon Amour (știți dum­neavoastră care), își pri­mește sigiliul prenumelui în miezul regimului comunist. Și-atunci ce să în­țelegem? Ce a fost acolo, la biroul de stare civilă? Nepăsare, neglijență sau o for­mă subtilă de atitudine subversivă? Mister.

Dacă în cazul ieșeanului Păsărică Alexandru-Dick se poate vorbi de un umor pe mai multe paliere și în ediție bilingvă, „Brucsel“ pare un prenume stâlcit de notar în complicitate cu solicitantul. Spre deosebire de un „Bruxelles“ insipid și destul de greu de scris, „Brucsel“ (de la Brucsel Lingurar) combină aspirația euro­peană cu iubirea fetișistă pentru Bruce Lee și prelungile lui cafturi.

E de așteptat ca fiecare ciudățenie identitară să aibă o poveste. E și cazul actualului secund al echipei naționale de fotbal, Ionel Gane, al cărui al doilea prenume e „Tersinio“. Cum s-a ajuns aici? Câțiva prieteni ai fostului atacant au pus în circulație o vari­antă comică și plauzibilă. Domnul Gane-tatăl era, zice-se, un admirator fervent al lui Jairzinho, extrema dreaptă din naționala Braziliei din anii 1970, care ne-a făcut și nouă clipe grele.

La nașterea băia­tului, după câteva pahare în plus, omul s-a dus la primărie și a cerut ca, pe lângă Ionel, copilul să mai primească un prenume. „Care?“, a întrebat funcțio­narul. „Tersinio“, a răspuns scrâșnit și cu limba împleticindu-i-se domnul Gane senior, vrând firește să spună „Jairzinho“.

Corolarul acestor rânduri se leagă de obiceiul sorții de-a fi ironică și de-a țese uneori povești de viață conjugală unde schimbarea de buletin devine subiect de comedie. Așa stau lucrurile în cazul unei tinere pe nume Bianca Roșu (sic), măritată la un moment dat cu un anume Victor Negru (sic sic) și hotă­râtă să-și păstreze și numele de fată, ceea ce duce la ceva care seamănă mai degrabă cu descrierea unui steag african: Bianca Roșu-Negru (sic sic sic).

Prozator, traducător și jurnalist sportiv, Radu Paraschivescu a realizat emisiunea „Pastila de limbă” la Digi24.