R. Paraschivescu explică de ce România e o țară a bizareriilor: Suceava nu are cinematograf, dar organizează un festival de film
Paradoxul este, conform dicţionarelor, un enunţ contradictoriu şi în acelaşi timp demonstrabil, căruia unii îi descoperă anumite conexiuni cu oximoronul.
Despre români se ştie că sunt buni producători şi consumatori de paradoxuri. Însuşi cantonamentul comunist al României s-a încheiat în 1989 sub semnul unui paradox pe care-l rosteai clipind complice: nu se găsea de mâncare nicăieri, dar frigiderele erau pline. Fire descurcăreaţă şi adaptabilă, românul vedea în golul din magazine o provocare care-i testa nu doar limitele, ci şi creativitatea. Scenariul suprarealist al unei ţări unde te făceai că munceşti, iar alţii se făceau că te plătesc n-ar fi putut prinde nicăieri altundeva decât într-o ţară care şi-a trimis surâzând elitele în închisori şi analfabeţii în Academie.
Era firesc ca după 1989 producţia şi consumul de paradoxuri să nu scadă. Şi n-au scăzut. A ajutat la asta şi obiceiul carpatin de-a semnaliza dreapta şi de-a coti la stânga sau invers. Cuplat la un soi de inconsecvenţă veselă, paradoxul românesc rodeşte, bunăoară, în toate sondajele de opinie referitoare la soarta ţărişoarei. Cele mai multe sondaje de acest tip încep cu întrebarea „Credeţi că România se îndreaptă într-o direcţie bună?” şi continuă cu o alta, în care realizatorii sondajului întind de fapt o capcană: „Aveţi încredere în instituţiile statului?” Într-un şpagat ambiţios, toţi cei care cred că ţara se îndreaptă într-o direcţie greşită au grijă să-şi exprime încrederea în instituţiile statului şi în cei care le populează. Situaţia poate fi bănuită de logică doar dacă oamenii care răspund la întrebări îşi doresc ca ţara să meargă într-o direcţie greşită.
Odată deschis robinetul, paradoxurile curg fără încetare. Nici nu poate fi altfel într-o ţară unde bolnavii sunt azvârliţi pe trotuar din ambulanţe, iar pe panourile de afişaj e afişat avertismentul „Afişajul interzis”. Am mai scris despre farmecul acestei ţări unde regelui i se propune să devină preşedinte, extrasul de portocale se numeşte „Lămâiţa”, iar pe Arena Naţională te plouă sau te ninge chiar şi după ce se trage acoperişul. Până şi scrisul şi cititul devin aici subiecte de paradox. După toate anchetele, piaţa românească de carte e cea mai mică din Uniunea Europeană. După aceleaşi anchete, analfabetismul funcţional are un ritm de creştere galopant. Şi totuşi, ţara asta în care se citeşte atât de puţin şi de prost e o ţară în care se scrie enorm. Citim puţin, dar scriem torenţial. Toată lumea e în febra autorlâcului, de la cântăreţi de muzică populară la securişti, de la dive de plastic la preoţi hăituiţi de viziuni, de la cascadori la pompieri şi de la condamnaţi penal la impresari din fotbal. Nu e departe ziua când România va avea mai mulţi scriitori decât cititori.
Sportul, prin reprezentantul lui cel mai năstruşnic, fotbalul, nu putea lipsi dintre cotizanţii la fondul naţional de paradoxuri. Există aici două direcţii care poleiesc drumul spre fundătură. Prima constă în seria de stadioane cochete pe care nu joacă nimeni. Dacă în urmă cu două decenii mai aveam o urmă de fotbal şi două-trei echipe bunicele, dar nu aveam un stadion cumsecade, acum avem pe ce să jucăm, dar nu mai avem cu cine. Cluj Arena, stadionul din Piatra Neamţ sau cel din Târgu-Jiu sunt forme fără fond, care însă au păpat multe fonduri. Li se alătură arena din Ploieşti, pe care joacă o echipă din subsolul fotbalului. Şi cu asta ajungem la a doua direcţie: echipele fie dispar pentru a reapărea (Petrolul, FC Argeş, Farul etc.), fie li se contestă identitatea, ceea ce duce la dublări şi chiar la triplări jenante (cazurile Timişoara, Craiova, Rapid, Dinamo, Steaua etc). Să ai stadioane fără echipe după ce ai avut atâta timp echipe fără stadioane – iată încă un succes al planificării strategice româneşti.
Acelaşi tip de planificare dă posibilitatea unei reşedinţe de judeţ în care nu se mai găseşte nici măcar un cinematograf funcţional să organizeze – aţi ghicit – un festival de film. Oraşul este Suceava, iar evenimentul este Festivalul de Film Unica. Nu se ştie exact unde se organizează proiecţiile. Poate pe zidurile cetăţii sau poate pe pereţii exteriori ai unuia dintre mall-urile care împânzesc ţinutul. Nu de alta, dar Moldova tocmai a devenit Malldova, în temeiul paradoxului care spune că regiunea cea mai săracă a ţării merită să aibă cele mai multe mall-uri. Vi se pare absurd? N-ar trebui. Aţi uitat definiţia paradoxului? E vorba de un enunţ contradictoriu, dar demonstrabil. Din categoria „Avem cele mai multe tăieri de panglici pentru cioturi de infrastructură rutieră, dar cei mai puţini kilometri de autostradă”. Sau „Ne numărăm printre ţările cu cea mai bună viteză de internet din Europa, dar stăm în continuare cu orele la ghişeu”. Sau, pe aceeaşi linie, „Avem nouă oraşe în primele douăzeci din lume ca viteză a internetului, dar suntem penultimii din Europa în ceea ce priveşte utilizarea lui”. Pe scurt, suntem eterni şi fascinanţi, cum ne prezintă albumele de protocol. Pe şi mai scurt, paradoxali.
FOTO: Cinemagia
