Paraschivescu, despre viața în blocurile românești: „Interfonul vecinului se aude la mine în apartament mai tare decât la el”

Nimeni nu poate şi, în fond, nici nu are dreptul să trăiască ermetizat ca într-un SF de duzină. Să tatoneze iluzia autoprotecţiei, da, dar nimic mai mult.

Dacă refuzi vibraţia lumii, dacă te extragi din împestriţeala ei vocală, nu faci decât să curtezi autismul. Viaţa etanşeizată nu e viaţă, ci un erzaţ primejdios. E imposibil să duci trai de anahoret în mijlocul oraşului şi al vacarmului. Cine îşi astupă ochii, urechile şi sentimentele cu purfix dezvoltă hachiţe şi ciudăţenii de om bolnav. Stridenţa are hazul ei – sigur, câtă vreme nu devine permanent-invazivă. Dezordinea cromatică, la fel. Zilele noastre nu se compun doar din pasteluri, foşnete şi mur­mur amoros. E nevoie de percuţia unui sunet care te face să tresari, de armonia barocă a zilei pe­trecute pe stradă sau în piaţă, de vuietul unei pe­luze sau de isteria psihedelică a unui public de con­cert. Viaţa fiecăruia dintre noi are un sound­track greu de confundat şi imposibil de oprit. Când tace muzica involuntară din jurul nostru, tăcem şi noi.

Jocurile absurdului. Fireşte, cine are de emis pretenţii şi bombăneli poate să-i ceară sprijin lui Murphy, ana­list de nă­dejde în materie de contra­timp şi de jocuri ale absurdului. Când suntem sardonici şi ne­mulţumiţi, când vrem să ne astâm­pă­răm nervii prin teoretizări parodice, Murphy ne ţine isonul prin sute de omilii, amendamente, leme, observaţii, postulate, principii şi corolare. Înainte, când Murphy era un simplu observator suspendat deasupra lumii, constatările lui aveau o anume bruscheţe planetară („Inteligenţa artificială n-a câştigat nicio luptă împotriva pros­tiei naturale“). Acum, când s-a cazat la bloc, într-un apartament ca atâtea altele dintr-un cartier aşij­de­rea, panseurile lui par irigate cu borş. E aici un fel de obidă a locatarului frustrat, o acreală a cetăţea­nului care simte că viaţa îl nedreptăţeşte nepermi­ţându-i să rămână ascuns într-o gogoaşă de confort. Ce-ar gândi Murphy despre zgomotele clasicizate pe care le-ar putea auzi stând undeva în Titan, Militari, Dristor sau Crângaşi? Probabil că urmă­toarele:

Telefonul fix îmi sună în aceeaşi secundă cu telefonul mobil.

Bătutul covoarelor începe întotdeauna când dorm.

Pereţii se găuresc când dau un interviu prin telefon.

Interfonul vecinului se aude la mine în apartament mai tare decât la vecin.

Femeia care umblă pe tocuri stă în apartamentul de deasupra.

Gresia se schimbă duminică la şapte dimineaţa.

Sorinel Puştiul de alături se aude mai tare decât Deep Purple-ul meu.

Caloriferele încep să bolborosească la cinci mi­nute după ce adorm.

Pisica miaună lângă mine tocmai când mint pe cineva la telefonul mobil şi-i spun că nu sunt acasă.

După ultima petardă care-mi explodează în balcon mai vine una.

Un cârcotaș cu umor. La ce bun toate aceste fandoseli văicăreţe? Ar fi oare preferabil să trăim mereu cu sonorul dat pe mute? Nici vorbă, să nu fim ipocriţi. Coloana so­noră a vieţii e ca aerul şi ca apa. Mai ales că există atâtea zgomote şi sunete care atrag, cal­mea­ză şi inspiră. Cine vrea să se mumifice şi să trăiască sub sigiliu n-are decât, dar nu face decât să-şi peţească eşecul. „Muzică dodeca­cofonică“, ricanează trist florile de seră când aud bătătorul, ciocanul şi bormaşina. Da, da, dar nu e numai asta. E şi ţesătura de apă a ploii care-ţi cade lângă geamul deschis, e şi mierla care pare să cânte un capriciu de Sarasate, e şi jazzul care-ţi însoţeşte gândurile pornite pe drumuri la care nu visai, e şi gâlceava copiilor care nu se pot hotărî cine are drep­tate. Sunt toate acestea, plus alte o mie. Murphy e doar un cârcotaş cu umor, pe care e bine să-l laşi între patru pereţi cu mustăcirile lui. Un burghez calamburghez luxemburghez, nimic mai mult.

Prin urmare, cu urechile destupate şi cu feres­trele deschise. Aşa se trăieşte, aşa se respiră, aşa se degustă viaţa. Cu rockuri frenetice şi hăulite scăpate pe fereastră. Cu turbarea primăvăratică a vântului, cu aplombul certăreţ al mahalagioaicelor, chiar şi cu insolenţa bolizilor tunaţi care despică liniştea nopţii. Cu înjurături pentru javra vecinilor, care se găseşte să latre la cele mai stranii ore din zi şi din noapte. Cu câte-un plânset care forează prin pereţi după o scenă cu farfurii sparte. Cu râsete de chefuri trecute prin vin bun. Michael Jackson a dor­mit o vreme într-un sarcofag de sticlă şi nu i-a ieşit pasienţa. E infinit mai bine să te laşi cotropit, sedus şi luat în stăpânire de valurile sunetelor. Surdina are felul ei parşiv de-a te asurzi mai mult de­cât asaltul decibelilor. În plus, am trăit prea multă vreme în surdină. Cine vrea să-şi audă respiraţia are înaltul munţilor şi liniştea bisericilor. Cine ştie că plăcerile şi stridenţele vin la pachet va avea grijă să nu-şi capitoneze zilele şi nopţile. Şi nu va adormi cu dopuri în urechi. Dacă nu din alt motiv, măcar ca să audă, trezit peste noapte, respi­raţia celui sau celei de alături. Mutat cu mine şi cu tine la bloc, se prea poate ca Murphy însuşi să-şi fi deschis urechile cu tan­dreţe spre rapsodia firescului.

FOTO: Guliver / Getty Images